De la o zi la alta mă îndepărtez tot mai mult de acel spaţiu reconfortant în care aş putea scrie. Trupul nu mă mai ajută, nu mai vrea să reacţioneze la stimuli decât rar, mintea devine un aparat tot mai precis şi riguros, aşezat într-un talger prea echilibrat, spontaneitatea specifică vremurilor de până acum pare că a devenit retractilă la situaţii şi “ştie” din start la ce poate rezona şi la ce nu. Pe scurt, cu fiecare an adăugat, totul înţepeneşte sau devine condiţionat de un traseu de la care mi-este greu să mă mai abat.
Cu siguranţă mi-aş dori să-mi pot permite escapade în jurul lumii, experienţe la limită, adrenalină non-stop, iar inconştienţa tuturor lucrurilor încă posibile, să nu fie blocată în primul rând de marea pată ce se măreşte şi înaintează ca o metastază, criza hârtiilor imprimate de Banca Naţională. Nu vreau să mă acomodez nici cu panica, nici cu umorul, nici cu gândul că voinţa nu poate oferi soluţii pentru ce va fi mâine. Seamănă cu un handicap să trăieşti criza economică în plină tinereţe sau în momentul în care cei mai mulţi se pot gândi la un viitor. Îţi dai seama că nu este deloc un privilegiu să ai vreun talent, altul decât cel de a face bani, acum. Oricât de mult mi-aş dori să nu mă alienez, alienarea se strecoară totuşi în doze mici, în fiecare zi şi face ravagii. Mai întâi o mică apatie, o pierdere a încrederii în mine, în ceilalţi, o stare de monotonie agresivă.
Viaţa unui scriitor ar trebui să fie cu totul şi cu totul altfel, să poată face totul şi experimenta totul. Şi nici cei de 20 de ani nu cred că sunt mai privilegiaţi în acest moment, gata să se îndrepte spre facultăţi sau în prag de a se decide ce vor să facă cu viaţa lor. Una peste alta, fiasco-ul e provocat de mentalitatea “cât câştigi”, de comparaţiile cu semenii, de adaptabilitatea sensibilităţii la abrutizările unei mari majorităţi. Majoritate care-şi permite să facă multe lucruri care nu ar trebui să fie indispensabile unui artist: să călătorească, să nu aibă grija dreptului de autor plătit pe ici, pe colo, să nu fie bruscat sau privit cu dispreţ pentru sumele câştigate de pe urma prea plinului de “har”.
Printre cele 1000 de invenţii, descoperiri şi idei geniale, aş bifa şi monstruozitatea asta de criză care aduce un plus de umilinţă intelectualului, în faţa unei pleiade de rebuturi cu lanţ de aur la gât. Aş da criza pe inventarea unui aparat de resuscitat canibalismul, ca opţiune a fiecăruia.
Andra ROTARU
Ai dreptate, eu sunt foarte suparata pe aceste scenarii apocaliptice ce ni se livreaza zilnic, pe toate canalele mediatice. Si nu suparata pentru ca ele nu ar fi posibile, ci pentru ca mi se par o pierdere de timp toate aceste discutii interminabile despre nimic. Mai degraba ar trebui facute niste analize serioase si gasita o solutie, decat lamentarile si certurile de pe sticla. Cred ca saracia sta in desertaciune 🙂