Trebuie să spun de la început că nu sunt o mare adeptă a topurilor literare. Nu într-atât însă încât să fiu total de acord cu negarea lor vehementă venită din partea unor mari scriitori ai momentului, aflaţi, fatal, pe listele cu pricina – chiar pe lista scurtă a Nobelului specializat. Între ei, Péter Esterházy, care îmi spunea, acum câţiva ani, la Festivalul “Zile şi nopţi de Literatură” de la Neptun (unde, între timp, a primit Premiul Ovidius), că venite din lumea “divertismentului care tâmpeşte şi a competiţiei pe termen limitat”, ele, topurile, nu au nici o relevanţă în literatură. Cartea nu e o marfă perisabilă, “proiectată” pentru o lună ori pentru un sezon, nu e concurentă la cursele de alergare rapidă ori must have în prezentarea de modă primăvară-vară ori toamnă-iarnă.
Circuitul cărţii în … natură e unul de durată, care poate depăşi cu mult viaţa autorului, ca şi pe aceea a criticului sau istoricului literar (cititori profesionişti) ce s-au încumetat cândva s-o aşeze într-o listă. Într-un top, cum se zice.
Până aici, nu pot să nu fiu de acord cu autorul “Micii pornografii maghiare”. Mai ales, dacă mă gândesc la faptul că la noi, după 1989, topurile literare cu o brumă de câştigători dinainte cunoscuţi şi acceptaţi, validaţi cu grăbire de mass-media (care i-a şi făcut vedete, la grămadă, în devălmăşie cu starletele, fetele de la meteo, moderatorii de talk-show and co.) au fost aruncate în lupta pentru revizuirea canalului. Care, în aproape două decenii, a înregistrat doar câteva ieşiri, pasagere, din peisaj (inclusiv din manuale) şi nici o intrare cu temei. Aşa se întâmplă când nu există publicaţii academice, când istoriile literare (de autor) seamănă din ce în ce mai mult cu romanul ori cu memoriile, când magazinele culturale suferă de tabloidizare cronică, iar ziarele (în cădere liberă) abia mai strecoară câteva “notiţe” dedicate cărţilor.
Topul se substituie, aberant, anti-canonului. Experienţa primei runde a topurilor iniţiate de AgenţiadeCarte.ro are, într-un astfel de context, câteva merite indiscutabile. Întâi, o repunere în matcă, în rezonul de a fi a acestei întreprinderi, cu bune urmări pentru etapele viitoare. Alcătuite după consultări cu profesionişti, dar şi cu un număr important de cititori (obişnuiţi) care au dorit să se exprime, topurile cu pricina au întrecut orice audienţă înregistrată în domeniu, din 1990 încoace. Într-un peisaj editorial în care literatura contemporană autohtonă e marea perdantă – tiraje confidenţiale, aşezarea “în vitrină” doar la câteva târguri specializate, difuzarea defectuoasă, regională, în cel mai bun caz – susţinerea ei de către aproape 8000 de votanţi e ceva! Mai ales în cazul categoriilor cronic defavorizate – poezie, debut – şi a unei categorii specializate, din start cu audienţă redusă – critica şi istoria literară.
Apoi, topurile făcute cu cât mai puţină subiectivitate (căci fără, nu se poate) au demonstrat că rolul lor de motor de impulsionare a lecturii, a “descinderii” în librării (tradiţionale şi virtuale) care se lasă cu vânzări-cumpărări, e unul deloc de neglijat. Cum ar trebui să fie, în fapt, şi instituţia Premiului literar (la noi) şi a altor manifestări de gen. Aşezat la locul lui şi nu ambiţionând aiurea, generator de discuţii, dezbateri şi, de ce nu, de polemici la obiect, topul e necesar unei vieţi literar-editoriale normale. În care nimeni nu l-ar considera – şi nu-l consideră în lumea civilizată a cărţilor – anti-canon. Dar din care canonul poate primi, periodic, infuzie de sânge proaspăt.
