Ioana Bogdan şi-a lansat la sfârşitul anului 2009 un nou volum de versuri, “Poeme înainte şi după Claudiu”, Editura Brumar. Un volum plin de forţă, în care se autoportretizează în două ipostaze temporale diferite şi din care putem şi noi învăţa să ne iubim trecutul şi să-l acceptăm aşa cum a fost el. Un interviu cu Ioana Bogdan, faţă în faţă cu întrebările Andrei Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
De curând ţi-ai lansat cel de-al doilea volum, “Poeme înainte şi după Claudiu”, Ed. Brumar, 2009. Pe mulţi i-ar deruta acest titlu, dar tu ai spus că acest Claudiu este singurul element din carte inventat. Ce are acest personaj al tău, distinctiv, ce te-a determinat să-l foloseşti ca punct nodal al volumului? Cartea e structurată în jurul lui, fie că e vorba de poeme strangulate de starea de femeie măritată, fie de femeie post măritiş.
Personajul ăsta al meu e inventat, dar e şi inspirat din realitate. Spuneam undeva că există chiar şi un prototip pentru el. Plecând de la acest Claudiu iniţial, am construit unul ficţional, pe care l-am învestit cu toate atributele pe care le aşteptam, în acel moment al existenţei mele, de la o prezenţă masculină. Pentru că, aşa cum ai văzut, ele îşi cam luau tălpăşiţa din carte, dispăreau puţin câte puţin din poeme. Şi atunci am simţit nevoia să-mi sprijin discursul excesiv feminizat, plângăcios, de ceva de natură virilă. Claudiu e „bărbatul divin”, care are de toate pentru a fi iubit. Or, iubirea e singura salvatoare atunci când călcăm strâmb (înainte, după, în interiorul unei căsnicii şi dintotdeauna ), e singura, de altfel, care absolvă experienţele de componentele lor frivole, ori pur şi simplu greşite. Claudiu e salvatorul unor poeme care, dacă ar fi şi iertate, poate că într-o zi vor fi auzite…
Ai spus că te-ai simţit scriind cartea, şi mai ales după scrierea ei, ca şi cum ai fi locuit într-o casă. Acum treci prin faţa ei… Ce e nou la faţada ei, câte Ioane mai locuiesc în ea?
Şi mai spuneam atunci că eu nu văd nimic schimbat la casa asta. Peste ea, îmi imaginez, a trecut timpul. Însă eu o văd într-un singur fel: aşa cum am descris-o în carte. Pentru că acest volum închide în el o lume în care am fost cândva erou principal. Şi mie îmi place să fiu erou, darămite principal. Şi atunci trec prin faţa casei (deschid volumul) şi devin, din nou, erou principal. În ultimă instanţă devin eu însămi, dacă stau să mă gândesc. Acceptarea trecutului înseamnă împăcarea cu sine. Eu îmi iubesc trecutul. Trecutul meu e viaţa mea şi locuieşte împreună cu mine, cea de-acum.
Este poate greu să-ţi exploatezi acele stări intense, trăite la un moment dat, şi cu toate astea, să nu se impregneze şi poemele de un vag patetism. Cartea ta e pe alocuri ironică, iar patetismul nu există. Cum ai reuşit?
E o reuşită să nu fi patetic? Eu credeam că a fi patetic, fără conotaţia negativă pe care a dobândit-o cu timpul termenul, înseamnă să emoţionezi estetic. Poate că nu sunt patetică pentru că nu caut să mă debarasez de patetism. Mie îmi plac pateticii. E un mod de a fi tembel, dar şi curajos în acest patetism. Tembel însă doar în viziunea turmei (turmă din care fac şi eu, deseori, parte, înregistrând uneori chiar succese în cadrul regimentului), pentru că turma spune că patetic e egal cu ridicol.
Pe de altă parte, ne-ai făcut pe noi, cititorii părtaşi la multe situaţii sau emoţii personale. Nu ţi-a fost teamă să te denudezi aşa, în faţa noastră? Care e riscul cel mai mare în situaţii de acest fel?
Nu. Nu e niciun risc în a fi tu însu(ă)ţi. Aş spune că e chiar relaxant, pentru că te simţi protejat de cineva, acolo sus. Adam şi Eva erau goi şi iubiţi de Dumnezeu. Dar aici problema se pune dacă te simţi bine în sinceritate, sau nu. Eu fac parte dintre cei care se simt bine în sinceritate, adică în pielea lor. Deşi nudism fizic n-am făcut niciodată (ăsta, culmea, mie mi se pare mai primejdios decât cel emoţional); îmi amintesc de nişte nudişti din 2 Mai, care-mi explicau că, după ce şi-au dat jos, în premieră, slipul pe plajă, în văzul tuturor, n-au mai putut purta costum de baie niciodată.
Te-a ajutat scrierea acestei cărţi să laşi ceva din trecut în urmă, să te vindeci?
Probabil că răni au fost, deci şi vindecări, doar se spune că scrisul e terapeutic. Dar tot ce-ţi place şi ţi se potriveşte poate fi terapeutic. Însă să vreau “să las în urmă” nu m-am gândit. Nu cred că vreau să las nimic din mine în urmă. Vreau să salvez tot. Tot ce se poate. Nu-i las nimic nefericirii (sună patetic, ştiu, da’ ce-mi place!). De ce să-i las? Pentru că sunt eu acolo, cu experienţele mele – unele greşite, altele nu. A le lăsa în urmă e ca şi cum aş lăsa şi ceva din mine în urmă.
Partea a doua a cărţii pulsează de viaţă şi de recâştigarea unei pofte de a-ţi etala iar „cutia cu bijuterii”. În cazul tău, emoţiile şi „fluturii în stomac” sunt cei mai buni prieteni ai scrisului? Cum scrii?
Prietenii scrisului sunt emoţiile de orice fel. Da, e un elan în a doua parte a cărţii, dar e unul forţat. Ca atunci când îţi faci poftă de mâncare – e mare prostie vorba asta, auzi, pofta vine mâncând. Ba nu vine deloc mâncând. Vine când vine, te trosneşte o dată şi până nu mănânci ceva, nu trece.
Acum scriu des, din ce în ce mai des. Aproape că nu trece zi fără un rând. Dar asta e o performanţă a timpului, a vârstei, cel puţin în cazul meu. Scriu de la 9 ani. Scriam rar. Apoi mai puţin rar. Apoi aveam perioade şi perioade. Motivam că îmi consumă din energia alocată scrisului ba serviciul, ba familia. Nimic adevărat din toate astea. Fireşte că ai nevoie de linişte. Dar, dacă chiar vrei, ţi-o faci, lupţi pentru ea. Îţi aliniezi familia (dacă o ai, să zicem) la perete şi începi instrucţia: vreţi să mâncaţi bine, vreţi dormiţi bine? Atunci să le faceţi în linişte, că eu vreau SĂ SCRIU bine.
În poezia ultimilor ani, au existat câteva volume construite în jurul unei traume a despărţirii de fiinţele dragi. Poţi face o distincţie între cum înfăţişează bărbaţii rupturile emoţionale în poezie şi cum apar ele în poezia femeilor?
Şi unii şi alţii bravează. Doar că în moduri diferite. Femeile psihologizează mult în roman, metaforizează mult în poezie. Bărbaţii îşi umflă muşchii. Unii. Alţii, mai escroci, se dau răniţi. Ăştia au priză la cititorii-femei. Şi în literatură e ca-n viaţă.
Ce simţi că ai câştigat pe plan personal odată cu scrierea acestei cărţi?
Tot şi nimic, e un paradox pe care numai scriitorii îl cunosc. Fiindcă scrisul ăsta e ceva în care trebuie să crezi. Ca în orice credinţă, uneori te mai îndoieşti. Şi atunci îţi spui: ceea ce fac e nimic. Pentru ca, în momentul imediat următor, viaţa să-ţi demonstreze că ceea ce faci tu e totul. Între orgoliu şi negarea lui cam acolo se situează, toată viaţa lui, sărmanul scriitor.
De ce ai ales Brumarul?
Îmi place. Se publică poezie la Brumar. Se cumpără poezie de la Brumar (spre deosebire de alte edituri). Se colaborează bine cu Brumarul. Redactorul-şef, Robert Şerban e tot scriitor, şi ştie să empatizeze, joacă rolul editorului, dar îţi cunoaşte şi ţie aşteptările.
Grafica copertei este a unui cunoscut artist vizual, Francisc Chiuariu. Cum l-ai descoperit şi de ce ai ales motivul încălţărilor, pe copertă?
Iată unul dintre motivele pentru care am ales Brumarul. Artistul vizual de care vorbeam, colaborează cu această editură, deci nu eu am decis ca el să-mi creeze coperta.
Lucrezi şi la un roman în prezent. Ce-ţi aduce în plus trecerea de la poezie, la proză?
Nu treci peste noapte de la poezie la proză. Cred că diletanţii fac asta. Şi nu cred că ajungi la roman fără să treci prin experienţa prozei scurte. Eu scriu proză de când scriu şi poezie. Însă nu roman. Abia acum m-am avântat spre genul ăsta literar. Romanul presupune o construcţie elaborată şi nu îl concepi la orice vârstă. Îţi trebuie experienţă de viaţă, o experienţă a scrisului…, o tehnică bine articulată. Nu te apuci de un roman aşa… fără să ştii cum îl termini. Despre romanul pe care-l scrii trebuie să ştii cam tot. Final, personaje, tehnică narativă. Şi nu laşi personajele la voia întâmplării. Le duci până la capăt, altfel se vede că sunt false, or ele trebuie să pară reale, tocmai asta e miza în ficţiune.
Fără să te gândeşti mai mult de 2 secunde, cât eşti înainte de Ioana, cât eşti după Ioana?
Bine că sunt.
Ioana Bogdan s-a născut în 1975. A fost jurnalist la „Adevărul” şi „Adevărul literar şi artistic” şi, în prezent, lucrează ca redactor de carte pentru „Adevărul”. A publicat volumele: “Poezii”, Editura Ararat, 2004, este prezentă în antologia de poezie „Ultima generaţie, primul val”, Editura Muzeul Literaturii Române, 2005, volumul de poeme „Anumite femei”, Cartea Românească, 2007 (Premiul USR la Concursul de manuscrise), prezentă în antologia de proză “Proză.ro”, Editura Paralela 45, 2007, volumul de poezie “Poeme înainte şi după Claudiu”, Editura Brumar, 2009. Romanul “Totul,dar absolut totul” (titlu provizoriu) este în curs de apariţie.
[…] Bogdan: AICI! ore […]