Constantin Mateescu şi-a lansat de curând volumul de povestiri “Ramona vals. Povestiri din Epoca de Fier”, Editura Cartea Românească, un volum al unor ani în care personajele sunt prinse într-un context social şi politic oprimante, dar care nu uită să-şi trăiască şi savureze tinereţea. Andra Rotaru a purtat un dialog în exclusivitate cu autorul acestui volum ce aduce o nouă mărturie asupra anilor `50-`60 şi asupra “epocii de fier”.
Aţi debutat revuistic în 1965, cu o povestire în revista Flacăra, iar editorial în anul 1966, cu volumul “Rochia cu anemone”. Cum a fost întâmpinat volumul dvs.? Uitându-vă în urmă, aţi schimba ceva?
Debuturile cu patruzeci de ani în urmă aveau altă poveste decât acelea din vremurile noastre. Alt farmec, dacă se poate spune aşa. Alte obstacole, alte primejdii. Existau doar două edituri („de stat”) în toată ţara şi o foarte riguroasă supraveghere ideologică. Să tipăreşti o carte, la jumătatea anilor ’60, constituia aproape un miracol.
Volumul „Rochia cu anemone”, tipărit în colecţia „Luceafărul” (a debutanţilor), a fost neaşteptat de bine întâmpinat de presă: peste zece cronici, unele graţioase, altele mai puţin amabile. Nu-mi făceam însă iluzii: cartea apărea într-un moment de uşoară relaxare ideologică, după cincisprezece ani de literatură „realist-socialistă” şi marca, într-un anume fel, o noutate, o deschidere.
Dacă, uitându-mă în urmă, aş schimba ceva? Da. Totul!
Aţi debutat oarecum în plină maturitate, în jurul vârstei de 40 de ani. A contat această experienţă acumulată, faţă de a celorlalţi debutanţi ai anilor `60? Se făceau discriminări pe criterii de acest fel?
Am debutat la vârsta de 37 de ani, ceea ce nu mi se pare prea târziu pentru un prozator. Sunt scriitori importanţi ca Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Al. Ivasiuc şi Nicolae Breban care au debutat chiar mai târziu decât mine. Motivul e cunoscut: niciunul dintre ei n-a acceptat să publice literatura ce se cerea în anii ’50 şi începutul anilor ’60. Alţii au făcut-o. Problemă de principiu.
Bineînţeles că experienţa, mediul de viaţă sunt benefice pentru un prozator, îi pot fertiliza creaţia, dar toate astea nu fac doi bani dacă autorul e lipsit de har. Viaţa trăită în comunism, experienţa de viaţă, cum i-aţi spus, nu mi-a folosit aproape la nimic în epoca aceea, deoarece am refuzat să scriu literatură „angajată”. Ca să pot publica fără să fac concesii ruşinoase mi-am aruncat privirea spre perioada interbelică, pe care o cunoşteam, în care, practic, m-am format şi care mi-a fost însoţitoare şi sfătuitoare pentru mai toate cărţile tipărite până la vremea schimbărilor din ’89.
De-a lungul timpului aţi scris mult despre oraşul natal, Râmnicu-Vâlcea. Pentru volumele de eseistică dedicate acestui oraş aţi fost distins şi cu titlul de “Cetăţean de onoare al municipiului”. Ce v-a fascinat la acest oraş, ce are diferit de celelalte prin care aţi trecut?
Cine n-a cunoscut oraşul şi poposeşte în Râmnic pentru întâia oară, întâlneşte aici o aşezare liniştită, mai curată decât alte localităţi din cinul ei şi mai cochetă, o mică oază de lumină năzărită între două dealuri împădurite şi cursul larg al Oltului. Oraşul, cunoscut încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, e înconjurat de o salbă de mici localităţi balneo-climaterice cu ape dătătoare de sănătate şi speranţă, ca să nu mai vorbesc de minunatele lăcaşuri de închinăciune ce împânzesc judeţul, unele străvechi, ctitorite de cuvioşi voievozi cu barbă. Cum să nu-ţi placă locurile acestea? Virgil Ierunca spunea că Râmnicul e cel mai frumos oraş pe care l-a văzut în viaţa lui, şi a văzut destule, slavă Domnului. Fireşte, exagera, dar râmnicenii sunt dispuşi să creadă ad literam cuvintele ilustrului vâlcean plecat în Franţa cam la aceeaşi vârstă la care eu însumi am părăsit oraşul.
La urma urmei, am trăit aici primii douăzeci de ani ai vieţii, adică anii care lasă cele mai pregnante amintiri, şi e firesc să fiu atât de ataşat de urbe. Verile mi le petrec la Râmnic. Când mă întorc în capitală, rămân vreme îndelungată cu nostalgia momentelor în care zăboveam spre seară în apropierea naturii generoase a Episcopiei, scăldată în lumina crepusculară a vecerniilor.
Cel mai recent volum al dvs., “Ramona Vals. Povestiri din Epoca de Fier”, Editura Cartea Românească, tocmai a apărut. El poate fi povestea unor ani `60 plini de deliciile tinereţii personajelor, dar şi de realităţile crude în care-şi trăiesc această tinereţe. De la ce a pornit scrierea acestui volum de povestiri?
Am lucrat la această carte patru ani. Ea nu putea fi tipărită (şi nici măcar scrisă) în epoca la care se referă povestirile, din motive lesne de înţeles pentru cei ce au parcurs textele mele. Acum, însă, aceste întâmplări pot fi narate şi tocmai asta am făcut. E de mirare că foarte puţini scriitori, contemporani ai „epocii de fier”, au folosit acest filon de inspiraţie. „Ar fi fost de aşteptat”, scrie Nicolae Manolescu într-un editorial recent din România literară, „ca, în condiţiile dispariţiei cenzurii, aceste romane (despre «epoca de fier», n.n.) să devină mărturii majore referitoare la regimul trecut. N-a fost să fie aşa, cu foarte puţine excepţii”.
Acţiunea povestirilor mele a pornit, deci, de la realitatea anilor ’50-’60, pe care au descris-o cu atâta cruzime, emoţie şi talent (Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici) memorialiştii de după ’90. Citind aceste impresionante mărturii, e imposibil să nu-ţi dai seama că ororile comise de trecuta dictatură depăşesc cu mult orice reprezentare literară. Această realitate – atât cea concentraţionară cât şi cea a „detenţiei în libertate” – poate oferi tot atâtea subiecte incitante cât a oferit şi holocaustul hitlerist pentru oamenii de artă, care nu obosesc nici astăzi, după trecerea a 70 de ani de la oribilele crime ale nazismului, să evoce acele vremuri de tristă amintire.
În “Ramona Vals” sunt suprinse acele vremuri în care “stăpânul de la Kremlin îşi dase duhul şi fusese expediat cu mare pompă să-şi odihnească veşnicia în Piaţa roşie alături de comilitonul său mai vârstnic, Lenin”. Personajul principal e înconjurat de o atmosferă cu încărcătură politică, la care trage cu coada ochiului, continuându-şi totodată îndeletnicirile specifice vârstei. Există multe asemănări între viaţa personajelor şi propria dvs. biografie?
Personajele mele, ca şi ale altor prozatori care au scris despre teribilii ani ’50-’60, sunt tineri obişnuiţi, care învaţă sau muncesc ca să-şi câştige existenţa, care petrec, văd filme, ascultă muzică, iubesc şi suferă şi uită. Spre deosebire, însă, de eroii prozelor publicate în timpul trecutei dictaturi, în care tenta politică (presiunea uriaşă a regimului) e estompată de cenzura instituţionalizată până la totala dispariţie, eroii mei se mişcă într-o realitate în care intimitatea e subminată continuu de o teamă mocnită, persistentă, dublată de o suspiciune generalizată, uneori fără contur precis. E avantajul de a scrie în libertate. Sunt exact tinerii pe care i-am cunoscut şi în preajma cărora am trăit în vremea studenţiei şi în anii de după studenţie. Bineînţeles că personajele prozelor mele seamănă cu mine dar şi cu mulţi alţi tineri, unii mai puţin norocoşi, care au fost devoraţi treptat în vâlva necruţătoare a vremurilor.
În anii aceia, doar pentru posesia unei fotografii a lui Troţki sau a unei cărţi neagreate de partid, puteai să fii dus în detenţie sau să dispari fără urmă. Cum trec personajele cărţii peste terorile şi temerile omniprezente?
Una din multele absurdităţi ale epocii la care ne referim era şi interdicţia de a ţine în casă cărţi inconfortabile pentru regim. Nu e vorba neapărat de tomuri insurecţionale, ci pur şi simplu de literatură ce prezenta o altă viziune a vieţii decât aceea agreată de estetica impusă de puterea populară. În această categorie foarte largă intrau nu numai textele marilor filosofi idealişti, dar şi creaţia unor scriitori occidentali de mare reputaţie, ce nu prizau regimurile comuniste din răsăritul Europei. Eugen Ionescu, de pildă, a fost jucat pe scenele bucureştene la mulţi ani după reprezentarea lui în Cehia, Polonia sau Ungaria. Îmi amintesc că piesa „Scaunele” circula la noi în samizdat, scrisă stângaci, pe foi volante, şi cât a stat în casa noastră m-a bântuit teama (ce ar putea să pară azi ridicolă) de a fi descoperită de organele poliţiei politice.
Cum puteau trece „personajele” peste aceste presiuni din partea autorităţilor politice? Ferindu-se. Fentând. Jucând întristătoarea farsă a schizofreniei. Cine nu îşi juca cum trebuie rolul, dispărea în mod firesc din peisaj. E cazul multor scriitori care au făcut ani grei de puşcărie pentru că li s-au găsit în casă cărţi „interzise”. În această atmosferă de teroare, oamenii continuau totuşi să trăiască. Să-şi ofere micile porţii de speranţă, de emoţie, de fericire. E treaba sociologilor, specialişti în patologia regimurilor concentraţionare, să explice cum putea coabita teama cu satisfacţiile pe care ţi le oferă viaţa.
Pentru mulţi dintre tinerii de acum, acest roman reprezintă o mărturie a anilor “de rezervaţie”, cum spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu. Există rezervaţii în orice timp am trăi, consolidate de tipul nostru de adaptare la ele?
Tinerilor de astăzi, ce pot călători în străinătate când vor şi unde vor, le e greu să înţeleagă povestea multor oameni de ştiinţă şi cultură care, invitaţi să participe la conferinţe sau congrese internaţionale de prestigiu, nu puteau să onoreze invitaţiile pentru că nu primeau avizul poliţiei politice. Le e greu să înţeleagă şi de ce tinerii n-aveau la dispoziţie cărţi şi publicaţii ştiinţifice sau culturale occidentale, de ce n-aveau acces decât la filmele ruseşti sau româneşti (îndoctrinate), de ce televiziunea (unică) le oferea numai imaginea schimonosită a dictatorului şi a soţiei sale, de ce corespondenţa le era drastic controlată. Toate acestea, şi încă multe altele pe care spaţiul nu-mi îngăduie să le înşir, înseamnă constrângerea de a trăi „în rezervaţie”. Cei care cutezau să treacă fără voie graniţa acestei rezervaţii, erau răpuşi de gloanţe. Sau căpătau mulţi ani de închisoare.
Vorbind de rezervaţia în care am fost siliţi să ne târâm aproape o jumătate de secol, nu trebuie să glumim. Că oamenii sunt construiţi în aşa fel încât să se adapteze la condiţiile cele mai vitrege de mediu sau de oprimare politică şi socială, e cu totul altă chestiune.
Care au fost cele mai dificile momente ale scrierii acestui volum?
Am publicat de-a lungul timpului atât romane cât şi nuvele, povestiri şi schiţe şi pot spune că proza scurtă se scrie mult mai dificil decât romanul. Mă refer în primul rând la modul de construcţie a povestirilor, concis şi foarte economic, ce presupune eliminarea tuturor lesturilor inutile. Momentul cel mai dificil apare, însă, când începi o nouă povestire. Asta înseamnă alt subiect, altă poziţionare a naratorului, alţi „interpreţi” şi altă atmosferă. Şi grija de a nu te repeta faţă de textele anterioare. Observ că tinerii de astăzi debutează îndeobşte cu un roman. Cred că fac bine. Povestirea presupune o îndelungă exersare a condeiului.
Dacă nu aţi fi trăit în acele vremuri, v-ar fi atras ca temă literară înfăţişarea acelor timpuri?
Presupun că da. Experienţa comunistă e un teren fertil pentru literatură. Ea oferă scriitorilor o miză excepţională, superioară marasmului plictisitor în care se complace societatea noastră astăzi. Războaiele, dezastrele şi dictaturile constituie o bună sursă pentru literatură, pentru artă în general. Asta nu înseamnă că tinerii care au „ratat” experienţa comunistă nu pot produce opere viabile inspirându-se dintr-o cu totul altă realitate decât cea totalitaristă.
Ce ne mai pregătiţi acum?
Lucrez la un volum de proze cu trimiteri, de rândul acesta, la întâmplări din „epoca de aur”. E foarte trist ce scriu. Sunt printre puţinii supravieţuitori care mai pot da mărturie (literară) despre acele vremuri tulburi. De la o vârstă încolo e hazardat să ai proiecte de durată. M-am bucurat deunăzi să-l aud pe un post de televiziune pe Neagu Djuvara spunând că vrea să mai trăiască atât cât să mai scrie patru cărţi. Păcat că n-avem prea multe personalităţi de statura intelectuală a acestui domn distins şi jovial care a poposit la noi, după evenimentele din ’89, ca să ne aducă speranţa unui zâmbet şi mesajul său de boierie.
