În 2009, la Editura Cartea Românească, Domnicăi Drumea îi apărea un nou volum de poezie, “Not for sale”, după o perioadă destul de lungă de tăcere. În dialogul purtat cu Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, Domnica Drumea ne spune mai multe despre acest volum recent şi despre începuturile anilor poetici 2000, dar şi despre începuturile a ceea ce avea să însemne fracturismul.
Cenaclul Litere 2000 şi Revista Fracturi au apărut datorită ţie şi lui Marius Ianuş, în anul 2000. Care era atmosfera cenaclieră, prieteniile din acele vremuri dintre scriitori? Cum a fost să asişti la naşterea şi desfiinţarea Revistei Fracturi? Ce s-a mai păstrat după aceea?
Cenaclul Litere 2000 a fost locul unde am avut curajul să citesc în public şi să dau oarece importanţă celor scrise de mine. De fapt, sub influenţa acelor întâlniri m-am şi apucat mai serios de scris. Acea atmosferă genera şi concurenţa, una pozitivă şi stimulatoare. Veneau poete foarte bune: Ruxandra Novac, Raluca Baciu, Vera Ion, Denisa Pişcu, şi, ascultându-le pe ele, mi se trezea „pofta de scris”.
Eram în primul rând un grup de prieteni pasionaţi de literatură, entuziaşti, dornici să scriem cât mai bine. Eu, cel puţin, am avut perioade când veneam la facultate doar pentru serile de cenaclu. N-aveam fumuri, nu eram ipocriţi, nu ne interesa celebritatea, ci doar să stăpânim cât mai bine tehnicile scrisului. Şi eram sinceri unii cu alţii. Nu ne lăudam de dragul prieteniei dintre noi, şi nici nu ne criticam doar din răutate. Cred că un cenaclu adevărat nu poate funcţiona dacă membrii lui nu simt că îi uneşte un entuziasm şi o pasiune comune.
Revista Fracturi a fost „produsul” nostru cel mai preţios. Şi, trebuie să recunoaştem, era o revistă foarte bună, foarte vie, cu umor, cu literatură bună; se putea citi, nu te plictiseai, cum se întâmplă cu majoritatea revistelor literare româneşti. Aveam idei trăsnite – cum a fost numărul dedicat literaturii erotice feminine, în care a apărut un pictorial, desenele lui Silviu Gherman. Dispariţia revistei a însemnat şi sfârşitul acelei perioade extraordinare. Prieteniile s-au destrămat, scriitori tineri din jurul lui Marius Ianuş s-au îndepărtat de el, într-un fel de revoltă, cred, împotriva aşa-zisei lui autorităţi. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar am senzaţia că aşa stau lucrurile în România în general: orice lucru bun – cum a fost revista – nu e sprijinit şi nu e ajutat să existe.
Mai găseşti în cenaclurile de astăzi atmosfera aceea? Ce s-a pierdut, ce ţi se pare că a evoluat?
Nu mai merg la cenacluri. Am fost o vreme la Euridice, dar atmosfera mi se părea prea scorţoasă şi publicul complet pe dinafară. Cred că se mai găsesc oameni pasionaţi de scris prin Litere şi s-ar putea face un cenaclu viu. Cât priveşte întâlnirile dintre scriitorii consacraţi unde se încearcă un fel de cenaclu, nu cred că acestora le mai pasă de ceea ce se comentează despre textele lor. Sunt extrem de orgolioşi, de plini de sine, şi-au luat o morgă „oficială” de care nu mai pot scăpa, vin la lansări doar ca să le bifeze de pe listă, şi le lipseşte acea modestie, umilinţă chiar, pe care cred că trebuie să o aibă un scriitor adevărat.
Când ai debutat în anul 2003 cu volumul individual de poezie “Crize”, care au fost reacţiile din partea apropiaţilor? Cum ai reacţionat tu în faţa lor?
Apropiaţii au fost îngroziţi citind cartea mea de debut, Crize. Cel puţin familia mea a luat drept adevărat tot ce am scris eu acolo. N-au putut să facă deosebirea între literatură şi viaţă. E drept, cartea are şi părţi dure, şi e normal că au reacţionat aşa. Femeile care au citit-o au fost mai impresionate decât bărbaţii, s-au regăsit, cred, în câteva dintre stările despre care vorbeam eu acolo. Bărbaţii au zis că se vede de la o poştă că e o carte scrisă de o femeie (ceea ce se spune şi despre a doua mea carte), plină de aceleaşi clişee: sânge, ovare, tampoane, sex etc.
Cum ia naştere o carte, cum o scrii? Ai tabieturi, schiţe de dinainte, ştii povestea cărţii, cunoşti imaginile pe care le vei exploata?
O carte ia naştere atunci când descopăr o „voce” care îmi place şi care mă reprezintă. Şi încerc să caut de fiecare dată o formulă nouă. Scriu puţin şi destul de greu. Poemele iau naştere în mintea mea şi tot acolo le lucrez aproape maniacal. Sunt foarte atentă la fiecare cuvânt, la fiecare virgulă. Îmi ştiu poemele pe de rost, mi le-am citit de sute de ori înainte de a mă declara mulţumită de felul cum au ieşit. Nu am mai multe variante scrise pentru un poem, de obicei îl scriu pe hârtie dintr-o răsuflare, dar numai după ce l-am şlefuit în minte. Nu, nu am tabieturi; adun în mine o tensiune şi, când aceasta se manifestă, de obicei ia naştere un poem.
De curând ţi-a apărut volumul Not for sale, Ed. Cartea Românească. Au trecut 5 ani de la debut. Ce s-a întâmplat în aceşti ani? Cât de greu e să te menţii vie în mediul literar?
Sunt, de fapt, 6 ani între debutul meu şi Not for sale. În răstimpul acesta lung, am continuat să scriu şi mai am o carte în sertar. Iar pentru mine, a mă menţine vie în mediul literar înseamnă a încerca să scriu cât mai bine, nu a fi prezentă peste tot.
Simţi că poezia se maturizează odată cu scriitorul? Ce este schimbat pentru tine şi pentru ea, acum?
Da, poţi spune că poezia se maturizează odată cu scriitorul; e normal. La 30 de ani nu mai pot scrie cum scriam la 24. Atunci aveam alte stări, simţeam altfel, gândeam altfel. Asta dacă eşti sincer cu tine însuţi. Nu pot scrie decât despre ceea ce cunosc foarte bine, despre ceea ce trăiesc. Când am scris Crize, eram mult mai furioasă împotriva lumii, mult mai revoltată, mult mai disperată, aruncam cu noroi în lume şi în mine însămi. Acum au mai trecut câţiva ani peste mine şi atitudinea mea este una mai meditativă, mai contemplativă, privesc lumea cu mai multă detaşare.
Îţi place de tine mai mult când scrii? Cum e când nu scrii? Modificări temperamentale?
Nu pot să spun că îmi place de mine când scriu sau când nu scriu. De fapt, sunt într-un veşnic război cu mine însămi. Nu ştiu niciodată dacă am procedat bine sau nu într-o anumită situaţie, dacă am spus ceva ce nu trebuia să spun. Iar scrisul vine firesc; scriu pentru că, uneori, simt nevoia să o fac, şi nu pentru că aşa aş fi mai interesantă.
Te-a făcut vreodată cineva să regreţi că nu eşti bărbat scriitor, ci poetă? S-a pus o astfel de problemă?
Nu, nu m-a făcut nimeni să regret că nu sunt bărbat scriitor, ci poetă. De fapt, care e diferenţa? Important e să scrii bine, atâta tot.
