Astăzi, 10 mai 2010, ora 11:20, în Aula BCUT a Universităţii de Vest din Timişoara, are loc lansarea volumului apărut la Editura Brumar, “Cartea străzii Eugeniu de Savoya”, coordonator prof. univ. dr. Daniel Vighi. Proiectul a fost iniţiat de Asociaţia Culturală Ariergarda. Pe lângă lansare, se va proiecta un film în cadrul proiectului “Portal pentru promovarea turismului cultural informatizat”, “Istoria străzii Eugeniu de Savoya”.
Evenimentul va fi moderat de prof. univ. dr. Daniel Vighi, iar invitaţii ce vor vorbi despre carte sunt: Otilia Hedeşan, Ioan Haţegan, Viorel Marineasa, Tudor Creţu, Helmut Britz.
Proiectul “Portal pentru promovarea turismului cultural informatizat: „Istoria străzii Eugeniu de Savoya” a fost finanţat de Consiliul Local Timişoara, care a avut ca scop păstrarea şi promovarea patrimoniului istoric-cultural al Timişoarei în plan naţional şi internaţional, precum şi menţinerea caracterului multicultural specific al oraşului.
Cunoscutul istoric al banatului habsburgic, Costin Feneşan a alcătuit o prezentare a prinţului Eugeniu de Savoya: “Acesta s-a născut la Paris, la 18 octombrie 1663 şi a murit la Viena, la 21 aprilie 1736, fiind îngropat în Catedrala Sf. Ştefan. A fost comandant militar şi om de stat austriac. Prin tatăl său, Eugeniu Mauriciu, duce de Savoia-Carignan şi conte de Soissons, descinde din casele de Bourbon şi Conde, iar mama sa, Olimpia Mancini, era nepoata cardinalului Mazarin, om de stat francez. Destinat unei cariere ecleziastice, tânărul Eugeniu primeşte o solidă educaţie clasică, dar după ce, vreme de aproape doi ani, ocupă funcţia de abate, el se îndreaptă spre pasiunea sa: meseria armelor. După ce Ludovic al XlV-lea a refuzat să-i încredinţeze comanda unui escadron de cavalerie, Eugeniu părăseşte Franţa şi se stabileşte la Viena (mai 1683), intrând ca voluntar în armata habsburgică. Ia parte la luptele de apărare a Vienei de trupele otomane (iulie-septembrie 1783), fiind răsplătit de împăratul Leopold I cu gradul de colonel şi proprietatea asupra unui regiment de dragoni (decembrie 1683). Participă, în continuare, la războiul dus pe teritoriul Ungariei împotriva Porţii (1684 1699), fiind avansat în 1685 la gradul de general-maior, calitate în care se ilustrează la asediul Budei (1686) şi are un rol decisiv în obţinerea victoriei de la Mohács/Harsány (12 august 1687). Noile fapte de arme îi sunt răsplătite prin avansarea la gradul de general-locotenent şi decorarea cu Ordinul Lânii de Aur (1687). Alături de principele-elector al Bavariei, este artizanul cuceririi Belgradului (9 septembrie 1688). Transferat pe frontul din Italia şi Franţa împotriva trupelor lui Ludovic al XIV-lea, obţine, în anii 1689-1696, mai multe victorii, care îi aduc promovarea la gradul de feldmareşal (1693). Revenit la comanda trupelor imperiale care luptau împotriva Porţii (1697), obţine victoria importantă de la Zenta (11 septembrie 1697), determinantă pentru încheierea păcii de la Karlowitz (1699). După un scurt răgaz, principele Eugeniu primeşte comanda trupelor imperiale care participau la Războiul de succesiune la tronul Spaniei (1701-1714), obţinând pa frontul din Italia şi pe cel de la Rin mai multe victorii împotriva francezilor, cea mai importantă fiind cea de la Hochstädt (13 august 1704), în care s-a aflat la comandă cu ducele de Marlborough. Între timp (1703), împăratul Leopold I îl numise pe principele Eugeniu preşedinte al Consiliului Aulic de Război (un Minister de Război in nuce), funcţie pe care o va deţine până la moarte, poziţie din care a iniţiat un vast program de reforme al armatei imperiale. Ajuns pe frontul din Ţările de Jos, obţine, tot împreună cu ducele de Marlborough, victorii răsunătoare la Oudenarde (11 iulie 1708) şi Malplaquet (11 septembrie 1709) împotriva francezilor. După încheierea păcii de la Rastatt (1714) cu Franţa, principele Eugeniu este numit guvernator al Ţărilor de Jos austriece, funcţie pe care a deţinut-o până în 1724. În războiul cu Poarta din anii 1716-1718, principele Eugeniu a fost comandantul suprem al trupelor imperiale, artei sale militare datorându-i-se victoria de la Petrovaradin (5 august 1716), cucerirea cetăţii Timişoara (13 octombrie 1716), dar mai cu seamă succesul zdrobitor din lupta de la Belgrad (16 septembrie 1716) şi cucerirea cetăţii otomane de acolo (18 septembrie 1716), acţiune socotită de istoricii militari drept o capodoperă a iscusinţei de comandant de oşti a lui Eugeniu. De remarcat este faptul că, după ocuparea Banatului de către Habsburgi, principele Eugeniu, ca preşedinte al Consiliului Aulic de Război, s-a ocupat îndeaproape de integrarea noii provincii în statul imperial. Astfel el a îndrumat nemijlocit elaborarea celui dintâi document referitor la statutul Banatului în cadrul monarhiei habsburgice (aşa-numitul Einrichtungswerk), opunându-se cu vehemenţă tentativelor de incorporare a Banatului de către Ungaria. La o vârstă înaintată (1734), cu ocazia Războiului de succesiune la tronul Poloniei, principele Eugeniu a fost chemat din nou sub arme şi a preluat comanda trupelor imperiale de pe Rin, dar în urma unor eşecuri pe câmpul de luptă a fost înlocuit şi s-a retras la Viena, în viaţa privată. Ca general, principele Eugeniu a deţinut comanda supremă în 24 de bătălii, dintre care 7 de importanţă deosebită, fiind şi rănit nu mai puţin de 13 ori. Socotit unul dintre cei mai de seamă strategi ai vremii sale, el a exercitat o influenţă notabilă asupra altor mari comandanţi de oşti, ca Frederic cel Mare al Prusiei şi Napoleon Bonaparte. Spirit enciclopedist din lumea barocului clasic, principele Eugeniu a cultivat un schimb intens de idei cu reprezentanţi de frunte ai lumii savante europene: Leibniz, Montesquieu, Rousseau. Gustului său artistic deosebit i se datoresc două palate din capitala imperială, mai cunoscut fiind Palatul Belvedere (construit între 1693 şi 1724 de arhitecţii Johann Lukas von Hildebrand şi Johann Bernhard Fischer von Erlach). De asemenea, pasiunii pentru arte şi ştiinţe a principelui i se datoreşte importanta Bibliotheca Eugeniana, în care Eugeniu a reunit rarităţi bibliofile, cartografic sau imagistice, precum şi manuscrise de o valoare inestimabilă.”
