Mihai Curtean şi-a lansat de curând o nouă carte, “camiku”, la Editura Brumar. În dialogul purtat cu Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, el răspunde astăzi unor întrebări acute ale contemporaneităţii sau a lipsei ei de delimitări, ne povesteşte despre Sibiul atemporal şi despre reperele sale culturale, dar şi despre o nouă editură înfiinţată de un poet tânăr, A.T.U.
Ce este „camiku”, pentru cei care nu ţi-au citit încă volumul?
Îmi vine greu să vorbesc despre ce am scris. E un volum cu copertă violet şi cei de la Brumar au pus pe copertă un fel de flăcări. Aşa că lumea zice că umblu cu „flacăra violet”…
Dintre cărţile ultimilor 20 de ani, cărora le-ai da foc în mijlocul oraşului? Ce ai vrea de fapt să arzi?
De ars nu vreau să ard nicio carte. Mi se pare o imbecilitate să arzi cărţi. Ce facem? Ne transformăm toţi în mici Joseph Goebbels şi spunem „Când aud de cultură îmi vine să scot pistolul!”? De ce atâta intoleranţă? Nu sunt adeptul violenţei. Există un tip de violenţă în istoria umanităţii care e un caz particular al încercării de-a obţine calitate prin reducerea cantităţii. „Hai să dărâmăm idolii păgânilor!” au spus creştinii, „Hai să le ardem cărţile!”, sperând că aşa le vor arde şi ideile, „Hai să ardem evreii!” au spus naziştii, „Hai să împuşcăm indienii!” au spus coloniştii Americii, „Hai să falimentăm micii întreprinzători!” spune azi capitalismul corporatist globalizant. Adică cineva are o anumită idee despre calitate şi când n-o poate obţine la o scară mai mare, taie din cantitate. Şi cine-i cantitatea? Oamenii ăştia „proşti, da’ mulţi”. Dacă se publică un maldăr de cărţi astăzi, soluţia nu e să le interzicem sau să le ardem. Nu vom ajunge la calitate aşa. Soluţia e o reformă a valorilor societăţii şi, mai mult decât orice, o reformă morală. Fără o reformă morală, care să schimbe societatea în fundamentele ei, nu se va putea face nimic bun. Şi, la drept vorbind, nici nu e asta o mare revoluţie, ci mai degrabă o întoarcere la unele valori mai vechi, uitate şi acoperite de cenuşa unor asemenea arderi ca acelea la care faci referire.
Când ai realizat că publici un volum, că ai semnat un contract cu o editură şi cei din jur au devenit curioşi în legătură cu ceea ce scriai, care au fost „şocurile” cu care a trebuit să te confrunţi?
Trebuie spus de la bun început că nu-mi place să mă plâng. Însă, dacă asta mă întrebi acum, nu mă feresc să-ţi răspund. „Şocurile” la care cred că te referi ţin cam de fiecare volum publicat. În urmă cu 6 ani, am câştigat un concurs naţional în urma căruia ar fi trebuit să-mi apară volumul de debut. Un „şoc” pot spune că a fost nepublicarea materialului trimis la concurs, din cauza unei neînţelegeri (varianta delicată) sau din cauza unei edituri conduse de un om, probabil, lipsit de caracter (varianta directă). În orice caz, mai târziu mi-am dat seama că nu era momentul să debutez. Am câştigat pe urmă alt concurs, al cărui premiu era tot publicarea în volum – „Aurel Dumitraşcu”, la Piatra-Neamţ –, trimiţând alte texte. Prin urmare, am debutat în 2005, după ceva peripeţii. Uitându-mă în urmă, nici atunci nu cred că era momentul pentru un debut. Cred că de-abia la volumul al doilea, „jazz pentru moartea & co.”, apărut la Editura Vinea, în 2007, eram pregătit să debutez. Din păcate, mi-au fost date exemplare destul de puţine, nu am beneficiat de o promovare aşa cum ar trebui şi cartea n-a prea circulat. Poate o s-o reeditez sau o să preiau câteva texte de-acolo, pentru un alt volum. Pot spune că şi lipsa asta de promovare din partea unei edituri cunoscute a fost un oarecare „şoc”, asta dacă ne raportăm la o lume normală şi civilizată. În fine, dacă mă gândesc bine, un alt mic „şoc” ar putea fi legat şi de acest al treilea volum, „camiku”, recent apărut. Pe primele două le-am publicat fără să mi se ceară bani. Acum a trebuit să plătesc. Nu am fost chiar şocat, ci mai degrabă mâhnit când am văzut că nu-mi pot face rost de un sponsor, cu toate că aveam recomandarea lui Al. Cistelecan, care spusese că-i una din cele mai bune cărţi pe care le citise în ultima vreme, din partea generaţiei tinere. Normal că pe niciun patron nu-l convinge asta şi nici nu-l interesează. Trăim în România, ţara cu ciobani miliardari… A! Spuneai şi de contracte. Am semnat şi cu edituri, şi cu librării. Până acum, am văzut că aceste contracte există doar teoretic, practic sunt inexistente. N-am văzut bani din vânzări decât din contracte făcute, vorba unui primar celebru, „pe persoană fizică”, deci nu prin edituri.
De curând ţi-ai lansat al treilea volum, „camiku”, Editura Brumar, 2009. Ce aşteptări ai acum? De la cititori, critici, editori, de la tine?
Să continuăm tot cu mine în postura de victimă a sistemului? Am dat cartea pe gratis. Din cauza slabei colaborări între edituri şi librării, nu am avut de ales. Am făcut lansarea la Sibiu, în aceeaşi librărie, care nu mai face acum contracte „pe persoană fizică”. Aşa că nu am putut să-mi vând cartea. În schimb, nu cred că primarul de care am pomenit ar fi avut vreo problemă. Oricum, eram de mai demult sătul de treaba cu vânzarea, aşa că nici nu m-am mai agitat s-o vând cumva. Am trimis-o şi prin ţară. Reacţiile au fost bune din toate părţile până acum: critici, alţi poeţi, cititori. Aşteptări de la editori am în ceea ce priveşte următoarea mea carte, care arată ca o proză, însă îmbină, de fapt, mai multe genuri şi specii. Sper să reuşesc s-o public la o editură „serioasă”, cum se spune. Aşteptări de la mine am în legătură cu nişte idei pe care sper să le transform încet-încet în romane. Sper să mă descurc şi în noul drum de editor de carte, pe care-l încep acum la Editura A.T.U. din Sibiu.
Conduci de un timp şi cenaclul Club ASTRA, al filialei USR- Sibiu. Ai descoperit scriitori pe care apoi i-ai văzut evoluând aşa cum şi sperai? Ce te atrage la astfel de cenacluri? Ce se poate schimba odată cu aceste întâlniri între scriitori, cititori?
L-am auzit de curând pe Filip Florian spunând că nu crede în cenacluri, în părerile şi sfaturile altora, ci doar în scrisul propriu şi în propriile opinii. Eu cred, dimpotrivă, în înţelegerea mult mai bună a propriului scris prin părerile celorlalţi. Desigur, asta până la un punct. Cred că se întâmplă ca de la un moment dat încolo să nu mai ai nevoie de un cenaclu, însă nu cred că te naşti matur din punct de vedere literar şi nu cred că poţi ajunge la maturitatea artistică raportându-te doar la tine. Aici sunt multe de spus. Trebuie să ştii şi unde să tragi linia dincolo de care să nu accepţi să schimbi ceva în textul pe care l-ai scris, pentru a nu deveni doar suma unor păreri străine, care te lasă pe tine pe dinafară. Trebuie să ştii şi ce să iei din toate părerile pe care le auzi. În definitiv, le poţi chiar respinge pe toate, însă tot e altceva faţă de a nu le auzi deloc. Cred că cel mai important e să te raportezi la ceva, fie acceptând, fie respingând, dar să te raportezi la ceva. Cunosc destule cazuri în care oameni talentaţi ajung la 25-30 de ani fără să ceară părerea altcuiva despre ceea ce scriu, şi scriu ca la început, uşor romanţios, fără niciun progres, fără nicio schimbare. Sunt sigur că şi Filip Florian a adunat destule păreri despre ceea ce scrie. „Funcţia” de descoperitor al talentelor literare sună aiurea în urechile mele. Nu ştiu dacă am „descoperit” pe cineva în acest sens. Ştiu doar că, dintre cei de la Clubul ASTRA, voi urmări cu atenţie şi plăcere câţiva tineri care se află în curs de afirmare: Dan Herciu, Vlad Stângu, Dragoş Varga, Ovidiu Baron, Emilia Zăinel, Marcela Presecan. Aceştia în afară de cei deja cunoscuţi pe o scară mai largă, ca Rita Chirian sau Radu Vancu.
Ai da Sibiul pe Bucureşti? Cât de multă interacţiune există între scriitorii de pe raza Sibiului, cât de vii sunt întâlnirile dintre scriitori, cât de benefice?
Niciodată. N-aş putea să „funcţionez” în Bucureşti. Acum s-ar putea supăra unii bucureşteni, însă griul străzilor, griul clădirilor, viteza, aglomeraţia, violenţa, poluarea, gălăgia nu-s de mine. Nu sunt un om al metropolelor. Sunt un provincial incurabil. Prefer clădirile vechi şi ceva mai colorate. Şi nu glumesc. Clădirile şi străzile sunt foarte importante pentru mine. Mă inspiră mult. Vorbeam mai devreme despre o anume raportare. Nu cred că trebuie să ne raportăm doar la contemporaneitate. Pentru mine nu există limbi moarte, civilizaţii dispărute, istorii de mult apuse, scriitori morţi. Pentru mine sunt vii toate astea şi vorbesc cât se poate de serios. Dacă nu trăieşti ca şi cum ai fi contemporan cu toţi, atunci cazi într-o modă sau în alta, înecându-te acolo, fiind strict un om al timpului tău. Uite, Andrei Pleşu, de exemplu, mi se pare a fi un om pentru care nu există delimitare între contemporaneitate şi alte epoci. Ia din toate exact ceea ce crede că-i bun, fără complexe ale istoriei şi fără prejudecăţi, ca şi cum totul s-ar petrece acum, simultan. Şi când spun istorie, nu mă refer doar la o înşiruire de momente şi date, ci mă refer şi la artă, la cultură, la gânditori, la scriitori etc. Pe la 25 de ani, Cioran zicea „Mi-am dat seama că nu trebuie să fiu un contemporan.” şi continua cu… „Ce departe aş fi fost acum dacă mi-aş fi dat seama de asta cu 5 ani mai devreme…”. Aşadar, aleg Sibiul pentru că aici pot trăi senzaţiile mai multor epoci într-una singură. Dacă ne referim la scriitori, ei nu sunt chiar aşa de mulţi ca în Bucureşti, aşa că e mai uşor să interacţioneze, atâta timp cât trec peste vanităţile inutile, care apar peste tot, chiar şi la Sibiu, chiar şi la Bucureşti, chiar şi la case mai mari.
Dacă nu te-ai afla în mijlocul anului 2010, în ce epocă a literaturii universale ţi-ai dori să te situezi? De ce? Un personaj din acele vremuri, întâlnindu-te ce crezi că ţi-ar spune?
Acum mă pui să-mi contrazic propria utopie de adineauri şi să recunosc că nu pot trăi – în modul în care se înţelege de obicei acest termen – simultan în mai multe epoci. O să susţin în continuare că pot. Dacă ar fi să aleg un loc şi o perioadă care îmi plac, aş putea alege Parisul începutului de secol XX. Aş vrea să fi cunoscut mulţi scriitori şi artişti, în general. Te uiţi întâmplător, de exemplu, la nişte filme cu vampiri sau la „Nemuritorul”, vezi cum trăiesc respectivii sute sau mii de ani şi văd „crescând” şi „descrescând” imperii, mode, războaie, pandemii etc. şi ai vrea să fi avut ocazia să cunoşti toţi artiştii care-ţi plac acum, din toate epocile, să ieşi cu ei la o bere sau un vin într-o tavernă, să vorbeşti cu ei despre viaţă, una-alta… În orice caz, parcă toate pălesc în faţa unei întâlniri cu Buddha sau cu Iisus, nu? Ei nu ştiu ce mi-ar spune. Mi-e teamă că nu sunt vrednic să aud răspunsurile la întrebările pe care le-aş pune.
Ce faci când nu scrii? Cum arată o zi normală de-a ta? Ai prejudecăţi legate de scriitorii care sunt pe timp de noapte şoferi de tir de exemplu? Dar despre cei care renunţă la o viaţă profesională de renume într-un domeniu, pentru a se dedica scrisului în totalitate?
O zi normală de-a mea arată ca o zi normală. Beau ceai, merg prin oraş, mă uit la oameni, cobor într-unul din multele subsoluri de case medievale din Sibiu, unde sunt baruri, beau vin, mă văd cu prietenii, mai scriu articole la un ziar, iar beau vin şi mănânc brânzeturi, pentru că îmi plac mult, mă chinui să citesc Robert Burns în imposibilul lui dialect scoţian colocvial, îmi îmbrăţişez iubita şi mă bucur când mă pot purta ca un copil, pentru că în restul timpului trebuie să mă gândesc la defectele mele, la perversitatea, mândria prostească şi neîngăduinţa care mă împiedică să fiu copil pe de-a-ntregul. Prejudecăţi nu prea am, însă cred că oamenii se aseamănă în aşa fel încât pot fi împărţiţi în categorii. Aşa credeau şi hinduşii, aşa credeau şi gnosticii, şi călugării sau scriitorii medievali, şi aşa credem şi noi, fără să o recunoaştem. Ne bazăm pe asemănările dintre oameni şi îi categorisim pe baza informaţiilor pe care le avem despre cei cu care credem că se aseamănă. Nu cred, însă, că slujba pe care o ai are o legătură directă cu actul de a scrie, mai ales în societatea profund disfuncţională în care trăim. De exemplu, am un prieten preot, un preot cinstit, care nu dă şi nu ia mită şi care, pentru a se putea întreţine, face şi taximetrie. Aici am ajuns, aici au ajuns ceea ce numim noi societate şi sistem în ţara asta. Şi el, dacă poate fi întâlnit în staţia de taxiuri, aşteptând comenzi, înseamnă cumva că-i mai puţin preot decât alţii? Dimpotrivă, e chiar mai preot decât mulţi. Despre cei care renunţă la slujbe bine plătite pentru a se dedica în întregime scrisului, spun că ar trebui să se gândească foarte bine înainte şi să mai întrebe în stânga, în dreapta, pentru că s-ar putea ca vocaţia lor să fie alta. În ceea ce mă priveşte, n-aş face asta. Mai bine aş dormi 5 ore pe noapte, pentru a-mi ajunge timpul pentru toate. Ceea ce şi fac uneori.
Cât de mult simţ civic crezi că ar trebui să aibă un scriitor, indiferent de cât de oprimat a fost de-a lungul istoriei de ţara sa?
Cred că toţi ar trebui să avem simţ civic şi nu ştiu dacă spune asta jurnalistul din mine sau pur şi simplu omul care se simte în permanenţă responsabil. La noi, toţi se uşurează pe ţara asta ca într-un veceu public şi nimeni nu-şi asumă responsabilitatea, darămite să facă ceva pentru a opri fenomenul. Şi cum poţi opri fenomenul când a te uşura pe propria ţară este o necesitate fiziologică la români? Asta-i ţara în care totul merge prost şi-n care nimeni nu e vinovat. „Nobody”, cum zicea Noica într-una din conferinţele lui. „The Country of Nobody”, cum ziceau rockerii de la Neurotica, acum vreo 12 ani. Nu-mi plac aşa-zişii intelectuali ori artişti cu capu-n nori şi obrajii de vată. S-a văzut cât de „aerieni” au fost aşa-zişii intelectuali ai ţării de fiecare dată când au fost la putere sau au încercat să preia puterea. Sau poate că, pur şi simplu, ăsta-i un model care nu ţine la noi, nu ştiu. În orice caz, cred în intelectualul cu simţ civic care, prin societatea civilă, ar putea să ţină piept lichelelor şi sistemului virusat. Poate, la un moment dat, se va mai da un „restart”. Lucrul cel mai trist mi se pare că, după modelul „hoţul strigă Hoţii!”, chiar lichelele-i acuză pe alţii că sunt lichele.
Ai putea să scrii poezie din orice?
În urmă cu vreo 3-4 ani scriam poezie din orice. Cred că ţine de o anumită vârstă a avangardismului, a frondei, cred că ţine de o anumită stare de revoltă, de teribilism până la urmă, de un soi de îndrăzneală adolescentină, à la Jean-Luc Picard – „to explore strange new worlds… to boldly go where no man has gone before”, adică „să explorezi lumi noi şi străine… să pătrunzi neînfricat unde niciun om n-a pătruns înainte”. Cred că scrii poezie din orice atunci când vrei să sondezi nişte limite sau când vrei să demonstrezi ceva. Cred că e o etapă necesară, dar la fel de necesară e şi depăşirea ei.
Mihai Curtean s-a născut la Sibiu, la 21 mai 1981. A absolvit Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din acelaşi oraş, profilul Matematică-fizică bilingvă engleză, şi Facultatea de Jurnalistică a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. A fost membru fondator şi vicepreşedinte al Cenaclului literar studenţesc „Conexiuni”, membru fondator al Cercului de studiu „Gnosis”, organizat de Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, membru al Cenaclului literar „Vladimir Munteanu” al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. În 2007, a fost editor al revistei de cultură DeLiriKoN, în cadrul Programului Sibiu, Capitală Culturală Europeană 2007. A publicat poezii, proză sau articole în revistele Vatra, Tribuna, Dacia Literară, Convorbiri Literare, Poezia, Mişcarea Literară, Colloquium, Euphorion, Transilvania, Saeculum, DeLiriKoN şi altele. A obţinut premii la mai multe concursuri naţionale de poezie şi eseu şi este membru al site-ului www.clubliterar.com. A colaborat la ziarele Reporter de Sibiu, Obiectiv, Tribuna şi Curierul de Vâlcea, cu articole pe teme politice şi culturale. În prezent, colaborează la ziarul Turnul Sfatului din Sibiu. Este coordonatorul şi moderatorul cenaclului literar „Club ASTRA”, al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, organizat în colaborare cu Biblioteca ASTRA şi este editor la Editura A.T.U. din Sibiu.
Cărţi publicate:
– O foame de roşu (poezii). Iaşi: Editura Timpul, 2005;
– Jazz pentru moartea & co. (poezii). Bucureşti: Editura Vinea, 2007;
– Camiku. Timişoara: Editura Brumar, 2009;
– Club ASTRA. Antologie de poezie şi proză. 2008-2009. Sibiu: Editura Imago, 2009 (editor).
