Un dialog cu fondatorul Editurii Paralela 45, scriitorul Călin Vlasie, despre primele experienţe literare, despre amintiri cu bunici şi descântece, despre cenaclurile literare şi “generaţia în blugi” a anilor `70, despre postmodernismul anilor `80, despre constructul poetic şi poezia viitorului, despre cărţi, menirea lor, şi târgul de carte BOOKFEST din iunie 2010. Un interviu în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro luat de Andra Rotaru.
Aţi copilărit în satul Păcala, com. Făgeţelu, Olt, pe valea râului Vedea. Cât de mult a contat pentru dvs. ca scriitor să copilăriţi în această zonă? Care au fost primele poveşti pe care vă plăcea să le auziţi din partea rudelor?
Părinţii mei s-au cunoscut în Buzău, unde m-am şi născut la 21 mai 1953, imediat după moartea lui Stalin. Fiecare a venit acolo dintr-o întâmplare, tata de lângă Bârlad din fostul judeţ Fălciu, mama din nordul actualului judeţ Olt, cândva, într-o altă administraţie, un sat argeşean, aflat la vreo 35 km în sudul Piteştiului spre Drăgăşani, pe un deal lung bună parte împădurit deasupra văii râului Vedea şi unde perfectul simplu era rareori utilizat. O vreme am locuit în Buzău, apoi, când aveam un an, familia mea a trebuit să plece la Rădăuţi, chipurile în interes de serviciu, dar eu cred că a fost pur şi simplu deportată din cauza tatălui meu care slujise în fosta jandarmerie în timpul războiului.
Pe la trei ani ai mei s-au mutat din nou, de data asta pentru ultima oară, la Piteşti, aproape de bunicii din partea mamei, singurii bunici care trăiau şi pe care i-am cunoscut şi eu. Ai mei o duceau foarte greu şi în plus mama lucra în trei schimburi, iar singura soluţie era să stau o vreme la bunici, la Păcala. Din fericire, am rămas acolo până la intrarea în clasa întâi. La Piteşti veneam foarte rar şi nu cu mare plăcere din cauza tatei care era foarte sever. Spun din fericire pentru că acolo am învăţat să fiu independent şi liber în gândurile mele, acolo am învăţat să mă trezesc foarte devreme dimineaţa, acolo am ascultat primele poveşti, mă impresiona cel mai mult povestea lui Aliman Voinicul, primele cântece şi descântece (bunica mea ştia descântece foarte frumoase), am luat parte la toate evenimentele şi tradiţiile din viaţa unui sat care nu apucase încă să fie stricat de colectivizare şi de politică, de industrializarea forţată din perioada ceauşistă.
Când aveam 5 ani bunicul a murit, deşi nu era deloc bătrân, mai târziu aveam să aflu cauza reală: fusese bătut de dejişti pentru că se opusese colectivizării. A fost o primăvară dureroasă pe care nu pot să o uit. Primele amintiri, de pe la trei ani, sunt cu bunicul meu. Eu eram primul lui nepot şi singurul pe care a apucat să-l cunoască.
Cum şi când aţi descoperit că vreţi să scrieţi? A existat un declic care să vă facă să vă doriţi să ajungeţi scriitor?
La Păcala, super răsfăţat de bunici şi multele mătuşi din partea mamei, am învăţat orice în afară de ceea ce se cheamă acum pregătire pentru şcoală. La grădiniţă am fost doar trei zile, la Piteşti, dar educatoarea a rugat-o pe mama să nu mă mai aducă pentru că stricam copiii, adică vorbeam numai prostii din cele mari şi săream la bătaie imediat ce nu îmi convenea ceva. Aşa că am intrat în clasa întâi fără să cunosc măcar o literă şi fără să pot număra mai mult de 10. Spre ruşinea mea veşnică, prima mea notă a fost 4 pentru că nu am reuşit în nici un chip să reproduc pe de rost o poezioară de două versuri. Altfel, am fost un elev silitor cu mare mobilizare în preajma examenelor cruciale (admiterea în liceu, bacul şi admiterea în facultate).
De altfel, în toată perioada mea preuniversitară am avut oroare pentru învăţatul pe de rost al poeziilor. Această “infirmitate” m-a ajutat enorm mai târziu când m-am ferit în mod deliberat de autopastişă. Nu am apreciat niciodată indivizii care redau pe de rost la nesfârşit poezii de-ale lor sau de-ale altora. Dacă sunt şi poeţi ei nu pot avea originalitate. Memoria le este prea încărcată. Originalitatea poate să înceapă de acolo de unde nu mai ţii minte decât frânturi sau chiar nimic.
Am început să cochetez cu scrisul prin clasa a treia, când am descoperit nevoia de a citi în plus faţă de lecturile obligatorii şi, foarte precis şi de neuitat, când, citind poezii proletcultiste prin manualul de limba română simţeam nevoia să corectez defectele de ritm şi rimă. În clasa a opta am participat la olimpiada de limba română pe şcoală şi, avansat fiind în ale scrisului (îl imitam pe Alecsandri!), am formulat răspunsurile în versuri vrând s-o dau gata pe doamna de română care nu ezita să-mi dea notă mică chiar a doua zi după ce punctam un 10. În clasă mai aveam doi colegi care deja aveau romane terminate şi erau foarte siguri de viitoarea lor carieră scriitoricească. În liceu treceam drept “poet”, dar simţeam mai mult jenă decât mândrie, deşi începusem încă din clasa a IX-a să public în revista liceului şi în revista “Argeş”- seria excepţională Tomozei.
Abia pe la vreo 22-23 de ani mi-am dat seama că doresc să fiu scriitor. Până atunci mă jucasem inteligent şi atât, cu cuvintele. Începi sa te consideri scriitor în clipa în care îţi dai seama că propriul tău construct psihic poate genera un construct poetic. Constructul poetic nu înseamnă exclusiv poezie, dar numai acesta generează poezie. Am încercat să teoretizez cumva toate aceste fenomene în “Poezie şi psihic”, o carte publicată în 2003.
În 1977, aţi fost unul dintre fondatorii „Cenaclului de Luni” alături de criticul literar şi profesorul Nicolae Manolescu. Ce credeţi că va rămâne ca operă canonică din fenomenul literar optzecist? Ca editor, care dintre colegii dumneavoastră de generaţie au priză la publicul cititor şi pot trece peste “mode şi timp”?
Nu numai că am fost unul dintre fondatori şi cel care l-a propus pe Nicolae Manolescu ca mentor preferabil bătrâniciosului – aşa mi se părea – Eugen Simion (în realitate amândoi erau foarte tineri), dar am fost şi primul care a citit la prima întâlnire de pe 3 martie 1977, cu o seară înainte de ultimul mare cutremur.
“Cenaclul de Luni” s-a înfiinţat din iniţiativa unui grup de studenţi bucureşteni, poeţi, prozatori, critici literari, proveniţi în principal din cenaclul “Junimea” al Facultăţii de Filologie şi cenaclul “Charmides” al Facultăţii de Filosofie şi care simţeau că nu se regăsesc nici la cenaclul revistei “Amfiteatru”, nici la cenaclul “Luceafărul”, nici la cenaclul “Flacăra”. Gândeau şi scriau altfel. În scurt timp, a devenit un cenaclu naţional. Aici au citit şi timişoreni, şi braşoveni şi ieşeni, şi clujeni şi craioveni. Cel mai mult se citea şi se comenta poezie cu sala întotdeauna arhiplină. Notorietatea cenaclului devenise periculoasă după 1979 . ”Săptămâna” lui Eugen Barbu şi C.V.Tudor ,”Scânteia “,”Era socialistă”, cele mai celebre, trăgeau cu ghiulele ideologice în “generaţia în blugi”, nesimţita generaţie care respingea “marile” valori comuniste. Securiştii roiau în fiecare luni seară, profesorul Manolescu era ţinut în pază permanent de trei securişti, mulţi dintre noi eram urmăriţi, corespondenţa noastră, a lunediştilor era violată şi cenzurată, editurile ne publicau foarte rar. Cenaclul funcţiona ca o veritabilă revistă literară şi culturală vorbită. Aceasta a fost marea şansă. Vorbită fără niciun subînţeles, vorbită liber, ”pe bune”, fără cenzură şi fără nicio teamă. În 1983 Cenaclul a fost interzis. Totul a durat aproape 7 ani. 7 ani, însă, care au spălat o parte semnificativă din ruşinea imensă a ceea ce a însemnat proletcultismul de 45 de ani al istoriei noastre culturale postbelice.
Fenomenul literar-cultural al anilor ’80 marchează apariţia postmodernismului şi la noi. Nu a apărut doar în România şi nu numai în fostele state aflate sub influenţa Moscovei sovietice. Nu a apărut doar în literatură, ci şi în toate celelalte arte. Este fenomenul contemporan cu Microsoft (Bill Gates înfiinţează celebra sa companie în 1977), cu mişcarea Carta 77, cu mişcarea lui Goma, cu epoca Reagan-Gorbaciov, cu căderea zidului Berlinului şi cu globalizarea. După foarte multe decenii, am fost şi noi românii sincroni în literatură şi artă. În alte domenii, din păcate, nu. “Cenaclul de Luni” a reprezentat varianta românească de refuz al ierarhiei culturale şi literare oficiale, şi implicit al ideologiei comuniste. Niciunul din membrii marcanţi ai “Cenaclului” nu făcuseră niciun compromis editorial până în 1977 şi nici în perioada care a urmat până în decembrie 1989. Din păcate, din “Cenaclul de Luni” nu s-a desprins nici o direcţie de acţiune socială efectivă. Noi nu am avut mişcări sociale de anvergură în perioada comunistă pentru că noi nu am avut alternative filosofice în acţiune. Celor spontane, din Valea Jiului şi Braşov, sau celei a lui Goma le-au lipsit nu liderii sindicali, ci liderii de opinie. Cu Noica şi aşa-zisul “grup de la Păltiniş” aveam o singură şansă: să ne proiectam într-o lume transistorică şi atemporală, undeva înainte de Decebal sau înainte de întâiul Descălecat.
Din fenomenul anilor ’80 (bine spus fenomen şi nu generaţie, pentru că fenomenul se încheie în realitate după anii 2000), din care şi tu Andra Rotaru faci parte, va rămâne un nou canon cu o paradigmă proprie, dar şi modul fără precedent de a relaţiona, de a comunica liber, fără oprelişti, cu dezinvoltură, neinhibat, cu sentimentul că nu ne falsificăm conştiinţele, că suntem fiinţe etice, morale, istorice, că suntem concreţi, vii, subiectivi şi cu o biografie inconfundabilă.
Ca editor i-am publicat pe majoritatea scriitorilor optzecişti. Atât de mult încât, mulţi ani s-a spus că “Paralela 45” este o editură a optzeciştilor. Am început prin a publica antologii, ”Antologia poeziei optzeciste” a lui Alexandru Muşina, ”Competiţia continuă. Antologia de texte teoretice optzeciste” a lui Gheorghe Crăciun, în 1993 şi respectiv 1994. În 1998, ”Experimentul literar românesc postbelic”, “Generaţia ’80 în proză scurtă” alcătuită de Viorel Marineasa şi Gheorghe Crăciun. În 2008, “Generaţia ’80 în artele vizuale” a lui Adrian Guţă. Antologiile reprezentau, din perspectiva strategiei mele editoriale, modalitatea de a pune în circulaţie rapid pentru publicul larg un fenomen extrem de profund şi de original.
Scriitorii optzecişti erau puţin cunoscuţi la începutul anilor ‘90, comuniştii se chinuiseră să-i minimalizeze, iar restauratorii postdecembrişti ai lui Eugen Simion au încercat să-i claseze, în defunctul “Literatorul” mai ales, ca pe o a doua generaţie pierdută. Primii vedeau în optzecism un fenomen periculos pentru ordinea culturală şi ideologică, următorii, adică aceiaşi, nu puteau accepta reierarhizările literare şi culturale postdecembriste propuse în mare parte de optzecişti, din care un număr însemnat dintre “ foştii naţionali” lipseau. Carierismul pupincritic al lui Eugen Simion se prelungeşte până la rudimentarii Mihai Iovanel şi Daniel Cristea Enache de azi.
Cărţile optzeciştilor sunt în continuare căutate, mai ales dacă numele au şi notorietate. Să nu uităm că au trecut de 50 de ani şi că mulţi sunt comentaţi în manualele şcolare sau în cursurile universitare. Cine va trece “peste mode şi timp”? Probabil tot ceea ce nu este excesiv textualist. Ştiu însă că moda şi timpul încă nu au trecut, trăim încă în aceeaşi modă a aceluiaşi timp istoric şi estetic din ce în ce mai hiperinformatizat şi hiperinterconectat (suntem în fond din anii ’80 contemporani cu Bill Gates!), chiar dacă în acest timp s-au produs mutaţii politice teribile. Cei care au astăzi în jur de 30 de ani, douămiiştii, reprezintă ultima serie a fenomenului optzecist. Conceptele şi procedeele poetice de azi nu mi se par opuse sau diferite de cele din anii ’80. Sunt doar nuanţe personale şi atât. Dar despre asta cred că ar trebui provocată o discuţie separată.
De-a lungul timpului aţi colaborat cu diverse reviste, cu diverse edituri, apoi aţi înfiinţat alte trei edituri care nu au rezistat, până să creaţi Editura Paralela 45. Care a fost şi este reţeta de succes a acesteia? Cu ce a venit nou faţă de editurile fondate după Revoluţie? Ce s-a schimbat în timp, în politica de management a Editurii Paralela 45?
Până la revoluţie am lucrat timp de aproape 8 ani ca psiholog-logoped la Laboratorul de Sănătate Mintală din Piteşti. După terminarea facultăţii lucrasem ca profesor defectolog la o şcoală ajutătoare din Tâncăbeşti (Snagov), vreo 2 ani, apoi încă 2 ani la Centrul logopedic interşcolar din Piteşti. La câteva zile după arestarea lui Ceauşescu mi-am dat demisia din postul de psiholog. Doream să fac ceea ce ani de zile ţinusem doar pentru mine şi, nefiind membru al partidului comunist, nu putusem s-o fac: să lucrez într-o redacţie literară.
Aventura mea de editor a început în decembrie 1989. Întâi la revista “Argeş” transformată în “Calende” la 1 ianuarie 1991. Nu mi-a ieşit totul de la început. Am făcut un ocol de 5 ani până la înfiinţarea Editurii Paralela 45. Am înfiinţat mai întâi, în 1991, Editura Calende, o editură de stat! (când toţi începuseră privatizarea) ca să pot susţine revista cu acelaşi nume, una dintre cele mai prestigioase publicaţii cu apariţie lunară dintre cele ale anilor ’90. Apoi, în 1992, am înfiinţat împreună cu colegii mei de la “Calende” o editură privată ,“Didactica Nova”, din care m-am retras în 1993, dar şi de la “Calende”, şi am înfiinţat împreună cu un canadian de origine română “Editura Vlasie”. Canadianul m-a tras pe sfoară şi a trebuit să mă retrag iarăşi. În noiembrie 1994, sătul de combinaţii păguboase, am înscris de unul singur “Editura Paralela 45” la Registrul Comerţului.
În linii mari, programul editorial de acum al Paralelei 45 îl aveam în minte încă din primăvara lui 1990. Am vorbit pe atunci cu câţiva prieteni, cu Nedelciu, cu Flora, cu Bogdan Lefter – niciunul nu a crezut că se poate. În 1999, pe la sfârşitul lui aprilie, am scos într-o singură carte, toată proza scurtă a lui Nedelciu. Mircea era imobilizat la pat, dar altfel era la curent cu tot ceea ce se întâmpla în lumea literară şi editorială. M-a sunat în ziua în care a primit exemplarele de semnal de mai multe ori, să-mi mulţumească. Nu am realizat prea bine că era ultima carte pe care şi-o vedea tipărită în timpul scurtei sale vieţi. După câteva zile i-am făcut o vizită cu George Crăciun şi Gelu Iova. Mi-a zis, bătrâne, editura ta a crescut aşa cum ai da drumul la un bulgăraş pe o pantă cu zăpadă, nu am crezut că o să reuşeşti. George a fost singurul care prin 1992 a înţeles programul meu. I-am vorbit de nevoia de a scoate nişte antologii ale literaturii optzeciste înainte de a publica volume individuale. El mi-a spus că Muşina are una gata, şi el însuşi putea să-mi livreze textele teoretice ale optzeciştilor împrăştiate în presa vremii, pe care, cu răbdare, le adunase într-un dosar. Din 1996 a lucrat efectiv în editură, mai întâi la Braşov şi apoi, până s-a îmbolnăvit, în Bucureşti unde deschisesem o filială prin 2000. M-a ajutat enorm să amplific programul editorial iniţial dedicat literaturii române şi străine. Câteva titluri de colecţii îi aparţin lui: “Biblioteca românească”, “Gemini”, “Deschideri”, “Ficţiune fără frontiere”.
“Bulgăraşul” lui Nedelciu mai însemna şi fonduri financiare. Nu am avut iniţial niciun ban. Nu am avut nici norocul lui Liiceanu de a-mi fi livrată o editură gata formată. Am ales titluri bune, vandabile, şi nu am cheltuit pentru mine nimic. Toţi banii se întorceau înapoi în moara editurii. Uneori sesizam târziu că pantofii au găuri în tălpi. Cea mai mare nebunie a fost stabilizarea personalului editurii, de la redacţie, la distributie. Doream să construiesc o instituţie de cultură, căci asta este de fapt o editură, indiferent de costuri şi efort uman, al meu şi al colaboratorilor mei. În 1996, am cumpărat primul sediu de vreo 130 m.p., în 1997 am dat drumul la propria tipografie, închiriind un spaţiu, iar în 1999 am inaugurat sediul actual al editurii, care avea un spaţiu de vreo 400 m.p. destinat tipografiei, o clădire cu patru nivele în zona centrală a oraşului meu. Mai târziu, în 2006, pentru că spaţiul tipografic devenise mic, am construit şi utilat o tipografie nouă, cu o capacitate de tipar de 30.000-40.000de cărţi pe zi. Nemira, Trei, Curtea Veche, All, Publica, EDP, Corint, Carminis şi altele, tipăresc aici. În prezent, Paralela 45 scoate cam vreun milion şi jumătate de exemplare într-un an, în peste 250 de titluri, aparţinând celor cinci mari departamente editoriale; literatură beletristică (română şi străină), literatură pentru copii (română şi străină), literatură de informare, literatură de divertisment şi, practic, literatură şcolară.
Deci în reţeta de succes intră această mişcare de rostogolire a bulgăraşului…, de acumulare necondiţionată, de amplificare a activelor. Mai intră apoi capacitatea de a fi informat. Nu doar în latura strict editorială şi comercială, dar şi economică. O să dau un singur exemplu. În vara lui 2007, am plecat în Italia să cumpăr mai multe utilaje tipografice. Acolo aveam câţiva prieteni italieni tipografi. Unii imprimau doar, alţii doar legau cărţile. Absolut impresionant să vezi atâta tehnologie de vârf într-o industrie care nu şi-a modificat prea mult structura de producţie în utimii 150 de ani. Ceea ce mie, prin masivitate, mi se părea halucinant, pentru ei era o tragedie. Capacităţile acelea de producţie uriaşe dădeau semne serioase că sistemul se va gripa în curând. În Italia, criza economică actuală a început în 2007. I-am văzut începutul acolo. De la o săptămână la alta tipografiile cădeau, comenzile erau din ce în ce mai rare, editorii preferând să tipărească în China, unde preţurile erau şi sunt încă derizorii. Imediat ce am revenit în ţară mi-am restructurat întreaga strategie editorială. Cu aproape doi ani înaintea colegilor mei editori din ţară. Asta m-a ajutat enorm şi mi-a permis ca în 2008 şi 2009 să cresc semnificativ în fiecare an cifra de afaceri faţă de 2007, practic dublând-o în doi ani. Ca editor trebuie să-ţi utilizezi ambele emisfere cerebrale, şi pe cea care ţine de imaginaţie, de plan editorial, dar şi pe cea care ţine de senzorialitate, de proiectul comercial. Cu timpul înveţi să le foloseşti din plin pe amândouă. Profesia de editor e inconfundabilă. Păcat că nicio universitate nu are o facultate de editologie. Se preferă jurnalismul, care din punctul de vedere al editării înseamnă prea puţin. Mulţi cred că e de ajuns să fi scriitor sau economist pentru a fi editor. Nimic mai greşit. Ca editor trebuie să fii editor şi nimic mai mult sau mai puţin. Dacă eşti şi scriitor sau economist, cu atât mai bine.
Ce mecanisme şi instituţii îi lipsesc editorului şi autorului român, pentru a exista într-o industrie editorială modernă şi eficientă pentru public? Cine ar trebui să creeze şi să finanţeze aceste mecanisme şi instituţii?
A fi editor nu înseamnă a fi doar editor de carte (tipărită sau electronică), cum se crede de obicei. Eşti editor de presă scrisă şi on-line, de reviste, de articole, de imagini, de filme, de televiziune, de mărci poştale, de discuri, de casete, de programe de caculator, în general de tot ceea ce este destinat unui public. La noi lipsesc studiile universitare în acest domeniu, o facultate care să pregătească editori, să-i înveţe diferitele stucturi editoriale, tipuri de limbaj, stilistica textului, redactare, tehnoredactare, informatică, drept comercial, management şi marketing editorial, tehnologie editorială, reclamă şi publicitate, contabilitate de gestiune, comerţ internaţional, statistică, istoria literaturii, istoria presei, istoria ştiinţelor…Trebuie să avem standarde internaţionale şi spirit critic. Nu se poate edita orice şi oricum. Editarea on-line, mai ales în zona literaturii, iată un exemplu, foarte recentă, e de cele mai multe ori neprofesională şi lipsită de spirit critic.
Această instituţie poate fi de stat sau o iniţiativă privată acreditată. Cred că acest tip de instituţie reprezintăa cea mai mare lipsă.
Desigur, asociaţiile profesionale îşi au importanţa lor. Într-o economie de piaţă sunt obligatorii. Acestea există deja, AER, UER şi mai nou FER (Federaţia Editorilor din România), iar viaţa economică le va învăţa să se organizeze mai bine. Acestea sunt asociaţii de editori de cultură scrisă. Fac pe această cale invitaţia tuturor editorilor pe suport electronic, inclusiv on-line de a se înscrie în Asociaţia e-Editorilor din România (A.e-E.R.), care va avea propriul site www.ae-er.ro sau www.ae-editori.ro . Pot fi contactat pe adresa calinvlasie@yahoo.com sau vlasie@edituraparalela45.ro. Internetul şi noua tehnologie electronică creează editorului un alt statut şi o altă modalitate de organizare. Avem nevoie de reguli specifice legiferate de funcţionare şi de protejare a comerţului cu astfel de produse.
Ce colecţii noi au apărut în ultima vreme la Paralela 45 şi cum s-a determinat înfiinţarea lor?
Spuneam că am restructurat strategia editorială în 2007. Bineînţeles că am restructurat şi paleta de colecţii. Am mai făcut-o o dată în 2001, când am constatat că se proiectaseră de-a valma mai multe colecţii aparţinând aceluiaşi domeniu editorial. A fost un moment dur. Director editorial era profesorul Mircea Martin. Cu toată simpatia şi respectul pentru un mare profesor, a trebuit să renunţ la colaborarea cu dumnealui. Dacă mai continuam, aş fi dat faliment. Sunt momente când trebuie să iei şi astfel de decizii. Am rămas, însă, în continuare cu domnul profesor, în cele mai bune relaţii.
După restructurarea din 2007 au rămas doar acele colecţii cu încărcătură culturală şi comercială probată prin rapoartele de vânzăari. Au dispărut aproape cu totul dicţionarele de termeni, cărţile de bucate, ghidurile turistice – le găseşti gratis pe net. Au apărut în schimb în ultimii doi ani: “Lumi paralele”, ”Micul matematician”, ”After-school/după şcoală”,”Poveşti şi legende europene”, “Biblioteca românească pentru copii”, ”Bestseller”. Determinarea au dat-o rapoartele de vânzări cu un istoric de 15 ani şi studiile de piaţă.
Cât de mare e aventura înfiinţării unei edituri în România de azi? Programul dvs. de la începuturi era epuizant…trezirea la 5 dimineaţa, iar dvs. ca acţionar unic vă cam ocupaţi de toate…Se mai poate realiza acum o editură cu oameni-orchestră? Mai e rentabil să investeşti în industria editorială din România?
Editura îţi cuprinde întreaga fiinţă. Este o altă operă. Îţi cere foartă multă creativitate. Alta decât cea de poet, de scriitor. Numai că editorul e obligat să vadă fenomenul şi din afară spre înăuntru. Ca poet depinzi doar de tine însuţi. Ca editor sunt foarte mulţi care depind de deciziile tale: autori, personalul editurii, cititorii, distribuitorii. Dimensiunea efortului intelectual, fizic şi financiar e în raport direct cu dimensiunea proiectului. Când proiectul conţine câteva titluri pe an poţi face singur aproape totul. Când acesta e halucinant de mare, riscurile cresc proporţional şi modul de organizare se schimbă. Nu mai poţi controla totul şi atunci eşti forţat să adopţi un corp de principii de funcţionare.
Paralela 45 e un grup de firme: editură, tipografie, firma de softuri. Aprob planuri, primesc săptămânal rapoarte de la directorii de compartimente, decid în urma consultărilor cu colegii mei asupra diverselor tipuri de oportunităţi. Personal, în acest moment, dezvolt sistemele electronice de editare. Majoritatea investiţiilor sunt dirijate în această direcţie. E o investiţie profitabilă. Dacă ar fi să înfiinţez acum o editură nu aş face-o decât dacă aş avea câteva milioane de euro. Dar cine investeşte câteva milioane de euro cu o rată a profitului de 10-12 procente? Piaţa românească de carte e redusă ca cifră de afaceri. Dar şi aşa, altceva este când ai acumulat timp de 15 ani şi când dirijezi o cifră de afaceri brută de 7 milioane de euro.
În orice caz, lucrez în acelaşi ritm ca şi la început, mă scol foarte devreme dimineaţa, intru în biroul din casa mea (care e lipită de clădirea editurii), şi de la 8 continui în cel de la editură. Zilnic trec prin tipografie, îmi plac grozav mirosul de cerneală şi huruitul rotativelor. Îmi e foarte uşor pentru că tot sistemul de date e informatizat.
Cea mai recentă carte a dvs. a apărut la începutul anilor 2000, „Poezie şi psihic”. Mai aveţi timp şi stare de poezie?
În 2003, am publicat “Poezie şi psihic”, o carte mai puţin ortodoxă, un jurnal de idei care a însoţit de la început poezia mea. Sunt foarte multe idei despre poezie, despre constructul poetic, despre psiheism, despre poezia viitorului, sunt prefigurate legile sistemelor poetice. Ca psiholog de formaţie, hotărând să scriu poezie, nu am putut s-o fac decât explicându-mi permanent ceea ce se întâmpla cu gândirea mea şi cu mine însumi. O carte pe care am publicat-o după vreo 15 ani. Am în manuscris foarte multe note şi fişe despre legile poeziei, cândva sper să pot termina. De fapt şi întreaga poezie de până în 1989 am publicat-o cu 10 ani mai târziu, în 1999, în “Acţiunea interioară”. Până atunci publicasem fragmente. Eu nu mi-am dorit niciodată să fac o carieră de poet, am detestat ideea de carieră în poezie, poet eşti pentru că poetic, spuneam demult, este un adjectiv al fiinţei umane, trăieşti fără să vrei, în poetic. Constructul poetic este generat de constructul psihic personal. Şi unul şi altul sunt experenţiale. Ele se pot intercondiţiona sau nu, în funcţie de intensitatea sentimentului poetic. Scriem poezie atât cât durează mişcarea, acţiunea interioară poetică, iar aceasta e discontinuă. Daca forţezi continuitatea, vei ajunge la detestabila autopastişă.
Eu am decis să nu mai scriu poezie la începutul lui 1989. Mi se părea că mă mint pe mine însumi şi pe toţi ceilalţi văzând ce se întâmplă în realitate, în jurul meu românesc. Limbajul poetic mi se părea o jignire adusă vieţii de zi cu zi. A urmat, din decembrie 1989, ceea ce am numit într-un articol, “şocul istoriei”. Ceva mai dur decât trăisem 37 de ani. Abia prin 2003 am scris prima poezie, după 14 ani, mai mult forţat de regretatul Radu Săplăcan care m-a invitat într-o tabără de creaţie pe Valea Vaserului în Maramureş. Eram cu mai mulţi prieteni, cu Ion Mureşan- şi el, atunci ne-am dat seama amândoi, în aceeaşi situaţie ca şi mine. Radu ne-a încuiat literalmente în cabană şi nu ne-a dat drumul până nu am arătat ceea ce scrisesem fiecare. Cred că mulţi optzecişti au avut acest gen de experienţă, au fost şocaţi de ceea ce s-a întâmplat din decembrie 1989 în societatea noastră. Idioţii au trâmbiţat că noi, optzeciştii am obosit, că suntem o generaţie pierdută…
Din 2005 am reluat scrisul, dar nu am arătat nimănui nimic şi nici nu o voi face până când nu voi sfârşi noua experienţă poetică.
Eu nu am fost supus niciodată “stării poetice”, starea e ceva static, ori psihismul individual e dinamic, în mişcare permanentă, deci în “mişcare poetică”. Am scris asta în “Poezie şi psihic”. Am avut lungi polemici cu Nichita Stănescu- adeptul acestui concept modernist atemporal şi anistoric. Când mi-am dat seama de această imensă şi fundamentală observaţie, am renunţat la modernismul adolescenţei în care mă formasem şi am început altceva. Unii numesc post-modernism, eu l-am numit psiheism, un termen mai amplu şi mai precis decât antropocentrism. Liviu Petrescu a sesizat foarte bine acest concept în “Poetica postmodernismului” prin 1996.
Ce mai înseamnă pentru dvs. poezia într-o eră în care se pariază majoritar pe roman şi pe best-seller?Ce soartă publică mai are poezia.? Cum au mers colecţiile de poezie apărute la Paralela 45?
Eu n-aş spune că se pariază mai mult pe roman şi pe best-seller. Să nuanţăm puţin. Cititorul de beletristică este un cititor avizat, cultivat, în multe situaţii profesionalizat. Când spun roman nu mă gândesc la Sandra Brown sau Cohelio sau Dan Brown, scriitori mediocri, marii autori de best-seller-uri…Tindem să asociem mediocritatea cu best-seller-ul. La rigoare, best-seller poate fi orice tip de carte a cărei vânzare depăşeşte un tiraj obişnuit. Noi folosim acest cuvânt, best-seller, dar nu avem nicio dimensiune pentru piaţa românească. “Istoria critică” a lui Manolescu a depăşit 10.000 de exemplare vândute. E un best-seller pe domeniul critică şi istorie literară? Da şi nu. Dacă s-ar fi vândut 100.000 de exemplare, cred că da. Asta înseamnă 0,5% din populaţia României, un procent similar cu cel din Statele Unite pentru un best-seller raportat la cele 300 de milioane de americani. Pentru cât de prost se vinde critica şi istoria literară în România, da, este de 20 de ori mai mult.
Sunt cărţi de economie şi drept, ca să nu mai vorbesc de auxiliarele şcolare, care se vând mult mai bine decât romanele. Am câteva titluri care se vând în 80.000 de exemplare, altele în câte 40.000 de exemplare. Sunt cu adevarat best-seller-uri. O carte de poezie se vinde între 300 şi 2.000 de exemplare. Mărimea tirajului vândut depinde exclusiv de cerere. Poetul român, scriitorul în general, se visează pe toate mesele librăriilor din România. E o aberaţie. Cererea e în capul autorului doar. Primul care refuză este librarul, cu un spaţiu de expunere limitat şi care, ca să reziste financiar, are nevoie de rulaj mare la raft, apoi cititorul care nu ştie nimic sau mai nimic despre autor. Principiul notorietăţii valorii cu o promovare rezonabilă rămâne valabil. În realitate puţini poeţi au cărţi care se vând în peste 1.000 de exemplare la piaţa liberă. Chiar şi cei cu notorietate doar pe net, nu cred că e cazul să-şi facă iluzii.
Poezia are deci toate şansele să fie în continuare cerută, ca şi proza sau oricare alt gen beletristic. Nu însă în tirajele de zeci de mii de exemplare de dinainte de ’89, oho, câţi nu lăcrimează după acele vremuri! Numai că, atenţie, astăzi se dă vina fie pe librari, fie pe public, fie pe editori pentru situaţia actuală a literaturii noastre, fie pe guvern. Nu şi pe actorii implicaţi, poeţi, prozatori, dramaturgi, critici, eseişti. Ar trebui să ne punem serios întrebarea dacă nu cumva cauza reală stă tocmai în tipul şi calitatea literaturii de azi. Noi aveam prea mulţi scriitori geniali, dar prea puţini scriitori care ştiu cu adevărat să scrie, şi prin calitatea scrisului lor să fie căutaţi.
Fără excepţii, cărţile din colecţiile “Biblioteca românească”(seria de poezie) şi “Gemini”(poezie bilngvă) se vând bine. Câteva mii de oameni iubesc poezia în România.
Merită să investeşti în promovarea unui titlu într-o ţară care nu are un sistem de distribuţie cu acoperire naţională? De ce România nu este o piaţă nici măcar pentru best-seller?
Se spune adeseori: editurile româneşti nu ştiu sau nu vor să investească în promovare, sau nu au pur şi simplu suficienţi bani. E vorba în special de poeţii şi scriitorii tineri foarte puţin cunoscuţi. E fals. Editurile ştiu ce trebuie să facă, dar nimeni, nicăieri, nu aruncă banii pentru o promovare riscantă 99%. O editură ca Gallimard nu publică decât autori cu un nivel de notorietate ridicat, trecuţi prin furcile criticii literare şi nicidecum debutanţi.
Marea problemă la noi este că instituţia criticii literare şi-a pierdut foarte mult din autoritate. Ori fără spirit critic nu cred că putem vorbi despre o literatură adevărată. Cititorul simte asta. Nu-l poţi păcăli.
Dacă eşti convins ca editor că ţi s-a propus spre publicare o carte excepţională, sigur că vei face toate eforturile de promovare. Editurile importante practică promovarea. Iar despre distribuţie, pot garanta că, în acest moment, o carte poate fi distribuită la nivel naţional. Dar nici un librar nu va ţine veşnic în raft o carte care nu se vinde. După câteva luni ţi-o va retura. Cine poate trăi din promisiuni? Unele sunt chiar bestseller-uri în multe domenii editoriale. Chiar şi în domeniul literaturii româneşti de azi. Dar, încă o dată atenţie, a nu se confunda piaţa cărţii din comentariile revuistice sau de pe bloguri, cu piaţa reală de carte !
Care sunt titlurile în pregătire pentru BOOKFEST?
Am să mă refer doar la trei cărţi: primele două volume din “Integrala Shakespeare”, “Sonetele” şi “Hamlet”, în traducerea nouă, absolut extraordinară, a unui colectiv coordonat de George Volceanov, el însuşi traducator, şi “Poezia anti-utopică. O antologie a douămiismului poetic românesc” alcătuită de tânărul poet Daniel D. Marin. Două iniţiative editoriale care vor stârni atenţia cititorilor.
