“Un scriitor trebuie să fie şi să nu se vadă”

În curând, la Editura Cartea Românească va apărea un nou roman semnat de Marin Mălaicu-Hondrari,  “Apropierea”. Un roman în care nu există personaje secundare, dar există multe poveşti, câţiva prieteni şi câteva femei. Despre acest al doilea roman al său, dar şi despre vocile feminine cu care îi face plăcere să scrie, Marin Mălaicu-Hondrari i-a răspuns Andrei Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Ce poveşti ţi se citeau când erai mic? Ce cărţi ai început să citeşti, când ai mai crescut?

Din nefericire, nimeni nu-mi citea poveşti în copilărie. Singura carte din casa părinţilor mei era Biblia. În schimb, asistam la poveştile care se spuneau în casa noastră, când, iarna, la gura sobei, se adunau vecinii sau cei 7 fraţi ai mamei. Una dintre poveştile auzite pe atunci, pe la patru-cinci ani, e o poveste cu lupi, cum a trebuit tata sa dea foc păturilor de pe cai ca să scape de lupii care îl încolţiseră într-o noapte când se întorcea din pădure cu o sanie plină de lemne de foc.

După ce am învăţat să citesc, adică în clasa întâi, cred că prima carte pe care am citit-o a fost “Aventurile lui Telemach, fiul lui Ulise” de Fenelon. Îmi amintesc că citeam foarte multe cărţi poliţiste, era o colecţie numită „Enigma”. Citeam cărţile alea şi le povesteam surorii mele sau celor doi prieteni pe care îi aveam pe atunci, un cizmar cu care păşteam oile pe lângă cimitir şi un miner cu care jucam şah. Ei erau cei care mă întrebau ce carte mai citisem.

Ce te interesa atunci când citeai? Cu ce anume semăna starea pe care ţi-o dădeau cărţile şi personajele? Ce personaj favorit ai avut?

Mă interesa acţiunea şi aderenţa mea la personaje era totală, ca un cauciuc Bridgestone care atinge temperatura  ideală pe o pistă de formula unu. Personaj favorit? Winnetou, fără îndoială, curajosul apaş a lui Karl May.

Dacă unii dintre noi scriem prima dată ca un substitut pentru un jurnal, iar alţii scriu după primele dezamăgiri, la tine cum a început?

Am scris la un moment dat o poezie după o povestire de Emil Gârleanu. E tot ce îmi amintesc despre începuturile mele de scriitor. Apoi, prin clasa a cincea, a şasea, am scris un roman SF. Se numea “Arma antilaser” şi nu era altceva decât transpunerea pe hârtie a filmului “Războiul stelelor”. Mare scriitor Emil Gârleanu!

Ce ţi se pare că este literatură, ce nu este literatură? Ar trebui să existe şi altceva decât gustul cititorului care să facă diferenţa?

Ca să pot să răspund, mă bazez pe vorba unui om mare, Cehov, care zicea că tot ce a reuşit să îşi dea seama e că bune sunt cărţile care îi plac, şi proaste sunt cărţile care nu îi plac. Cred că literatură e ceva ce nici prin cap nu-ţi trecea că ar exista şi după ce ai citit îţi dai seama că există. Extraordinar! În rest, gustul cititorului e suveran.

Cum îţi dai seama tu, de exemplu, că proiectul literar la care te înhami va fi conform cu ceea ce-ţi doreşti sau doreai? Cum îţi dai seama că ţi-a ieşit bine un manuscris, după terminarea lui?

Nu-mi dau seama.

Ai citit de câteva ori şi în cenacluri. Te-ai simţit vreodată stânjenit de reacţiile celor prezenţi, îţi place publicul, eşti într-o armonie cu el? Scrii gândindu-te la ceilalţi?

Nu mă omor după lecturi publice. Prefer să povestesc, decât să citesc. Îmi amintesc cu bucurie de o lectură pe care am susţinut-o la Cluj, la librăria Cărtureşti. Am povestit cu publicul. Am râs, se crease o atmosferă foarte plăcută. Apoi, după vreo două săptămâni de la lectură, mă pomenesc că mă caută la Muzeul de Artă Comparată din Sîngeorz-Băi, unde lucrez, o domnişoară din Cluj care fusese la întâlnirea de la Cărtureşti şi spera să mă reîntâlnească pentru că îi plăcuseră poveştile mele.  Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la public?

Scriu gândindu-mă numai la personaje, în cazul prozei şi numai la mine, în cazul poeziei.

Primul tău roman a a avut o soartă cumva încrucişată. Apărut mai întâi la Vinea, el a fost adoptat apoi de Cartea Românească. Dacă ai fi mers din eşec în eşec, te-ai fi lăsat de literatură? Cât contează să ai un feedback pozitiv din partea celorlalţi?

“Cartea tuturor intenţiilor” mi-a adus bucurii nesperate. În timp ce o scriam (şi e suficient să îmi amintesc că l-am visat pe Kleist) şi după publicare (ceea ce a scris despre carte LuciaT, terorista, îmi pare şi acum peste fire).  Cred că eşecul ţine de nerăbdare. Am aşteptat şapte ani până să iasă Kimi Raikonnen campion mondial în Formula unu (ca să continui cu exemple în aceeaşi notă sportivă), au fost şapte ani de suferinţă, dar la capătul lor mi-am împlinit un vis. Dacă tot la şapte ani ţi se împlineşte un vis, e în regulă, poţi merge vesel mai departe.

Din noul tău roman ai mai citit la Institutul Blecher. Reacţiile au fost pozitive. Reiei în noul roman şi unele subiecte din primul volum?

M-am bucurat că am citit la Institutul Blecher, acolo Claudiu Komartin face o muncă excelentă, dovedindu-ne pe lângă calităţile sale poetice (care sunt de necontestat, oricât ar încerca unii-alţii să i le conteste) şi calităţile organizatorice pe care le deţine şi le pune, iată, în slujba scriitorilor.

În noul roman, “Apropierea”, roman care stă să iasă la Cartea Românescă, nu reiau subiecte, ci anumite obsesii. Mai puţin cea a sinuciderii, de care sper să fi scăpat.

De ce tot Spania ca ţară predilectă a desfăşurării unor acţiuni din romanul acesta nou?

Din întâmplare. Dar putea fi la fel de bine oricare altă ţară. Sau nu?

Care sunt noii scriitori de limbă spaniolă pe care i-ai descoperit?

Mă tem că noul val e cam vechi. În primul rând doi poeţi extraordinari: Alejandra Pizarnik şi Nicanor Parra. Apoi o mai tânără poetisa din Madrid, Vanessa Perez-Sauquillo, care, pe lângă poezia ei, are şi meritul că  l-a tradus în spaniolă pe Dylan Thomas, opere complete. Apoi, bineînţeles, Roberto Bolaño, unul dintre scriitori mei preferaţi, Roberto Arlt, Juan Rulfo.

Cât de confortabil te simţi  scriind din pielea unui personaj feminin? De unde această lejeritate?

Dacă iei în serios povestea cu scrisul, atunci un scriitor trebuie să fie şi femeie şi bărbat şi copil şi orb şi surd şi nord şi sud, detestabil şi angelic. Un scriitor trebuie să fie şi să nu se vadă. Asta am învăţat din cărţile de acţiune.

Care este cea mai des întâlnită replică a personajelor tale?

Habar nu am.

Îţi plac happy-endurile? De ce da/nu?

Îmi place tot ce e imposibil şi e imposibil de când lumea, şi mi se repetă că e imposibil şi ştiu că e imposibil şi cu toate astea nu-mi pasă că e imposibil.

După terminarea unui roman, îţi doreşti să-l compari cu al altor autori apreciaţi de tine, să-l poziţionezi cumva faţă de romanele lor?

Dacă aş face asta, nu aş mai publica niciodată.

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971. A debutat cu volumul de versuri “Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, Editura Eikon, 2004. Cartea a obţinut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. În anul 2006, publică romanul “Cartea tuturor intenţiilor”, Editura Vinea; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2008. Este prezent în antologiile de poezie “Camera” şi “La Neagra”. Traduce poezie din limba spaniolă: Alejandra Pizarnik, Roberto Bolano, Nicanor Parra.