Chiar şi după (aproape) două decenii de mişcare liberă, piaţa românească de carte mai stă încă sub zodia nefastă a celor trei t: tiraje, traduceri, târguri. Poziţionată invers, păgubaş, faţă de suratele ei din ţări care au pornit, o dată cu ea, spre liberalizarea domeniului la începutului anilor ’90, căci o comparaţie cu pieţele de carte din zone cu mare tradiţie specializată ar fi, în cel mai bun caz, hilară.
Atributul comerţ, implicit, câştig, supraevaluat din start şi pus într-o ecuaţie greşită de la început, pe principiul carului aşezat înaintea boilor (meteahnă autohtonă de observat în mai toate compartimentele economiei de piată româneşti post-decembristă) face ravagii în acest câmp de acţiune ale cărui legi de bună funcţionare au fost şi sunt eludate cu programDupă frenezia aducerii „fructelor oprite” la îndemâna cititorilor buimăciţi de noutăţile lipsă altădată din librării şi de pe tarabe (cu „tunurile” aferente şi afacerile cu „cântec”, de primă pagină, la vremea respectivă), piaţa românească de carte a intrat într-un cerc vicios din care, cel puţin deocamdată, pare că nu mai poate ieşi.
După ce, prin tiraje prohibitive şi cu promovarea altor categorii, traducerile au scos de pe piaţă literatura română vie, lăsată cu „mâinile goale” în această competiţie de gang, bumerangul s-a întors de unde a fost aruncat. Tirajele la „străinii” publicaţi şi aruncaţi pe piaţă de-a valma au trebuit să fie reduse drastic, iar riscul publicării unor scriitori autohtoni deveniţi, prin tăcere, prin omisiune, nişte necunoscuţi, cu greu şi-l mai asumă astăzi editorii speriaţi de pierderi sporite de criza generalizată, dar şi de lipsa, ori eludarea legislaţiei în domeniu, atâta cât există ea.
Piaţa românească de carte nu are suport real pentru bestseller – folosesc termenul în accepţiunea de carte foarte bine vândută şi nu cu referire la vreo valoare de produs cultural, al cărţii, cu tot ce implică asemenea atribut (atribuire).
Când un autor străin aflat în topul vânzărilor în alte ţări, după ce e foarte cunoscut şi vândut în propria-i ţară, nu reuşeşte să vândă în România mai mult de 20-30 de mii de exemplare pe an dintr-o carte supermediatizată, superecranizată, de cult, cum s-ar spune, iar un autor român în viaţă intrat în manuale, prezent în media (cât se poate la noi) abia dovedeşte o mie de exemplare, situaţia e foarte gravă. Astfel că mult clamata absenţă a unei, a mai multor reţele de difuzare cu acoperire naţională devine un fel de tichie de mărgăritar pentru piaţa de carte românească bine „chelită” de produsele specifice.
Editorul nu riscă pentru că spectrul eşecului (repetat ani buni) îl sperie, pentru că nu şi-a făcut, când trebuia (fie că n-a ştiut, fie că n-a putut, fie că a lăsat legile „codrului” să funcţioneze!) strategia de aruncare a bunurilor destinate vânzării pe piaţă (marketing, promotion etc.), iar difuzorul nu are ce să difuzeze şi, implicit, din ce să-şi întreţină şi, fireşte, să-şi dezvolte, profesionist, afacerea.
Cornelia Maria SAVU
