„Dacă înnodăm frânghia, recuperăm continuitatea?”/Nora Iuga în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

În perioada 17-19 martie 2010, cu ocazia Zilelor Internaţionale ale Francofoniei, Bruxelles-ul a devenit o scenă literară încăpătoare şi primitoare pentru 6 scriitori români: Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany, Miruna Vlada, Cosmin Perţa, Nora Iuga şi subsemnata, Andra Rotaru, alături de traducătoarea poemelor recitate, în franceză şi engleză, Alina Miron. Un eveniment sprijinit de ICR şi Centrul Român de Informare de la Bruxelles, condus de doamna Carmen Ducaru. La finalul dezbaterilor şi lecturilor, am prins un moment liber şi am purtat o discuţie cu scriitoarea Nora Iuga, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

De-a lungul timpului, aţi călătorit mult. Cum vi se par bruxellezii, privindu-i de la distanţă sau de aproape, la o plimbare prin oraş?

Ca să răspund pe scurt, şi cu o impresie formată după două zile de şedere în Bruxelles, trebuie să spun că pe mine oraşul acesta m-a fermecat total. Până acum am fost îndrăgostită de Viena, poate pentru că Viena este un oraş foarte romantic, idilic şi trezea în mine nişte reverii adolescentine. Bruxelles-ul, însă, m-a înnebunit pentru că are pe undeva, destul de pregnant, două trăsături pe care mi le aduc aminte din copilărie. Îmi aminteşte cumva de Olanda- arhitectura caselor seamănă cu ceea ce am văzut în copilăria mea în Olanda. Există un melanj arhitectonic, cu case foarte înguste, înalte, care existau în copilărie, dar mai are şi o trăsătură foarte pregnantă de Art Nouveau, care, de exemplu, în Germania, prin stilul Jugendstil m-a atras întotdeauna. Adică, are şi această puternică dimensiune franceză. Are stil, are rafinament, eleganţă, oamenii se mişcă frumos pe stradă, există o lejeritate, ai senzaţia că oamenii nu sunt deloc  presaţi de elementul politic sau de o anumită teamă existenţială. Totul decurge lent şi foarte degajat. Îmi place enorm cum arată lumea pe stradă, restaurantele, îmi plac mâncărurile, mai mult decât oriunde, incomparabile cu ceea ce văd la Berlin, şi de aceea sunt fermecată de Bruxelles, şi mi-ar plăcea să îmi termin viaţa aici, locuind la Bruxelles.

La un moment dat aţi exclamat în Grand Place că vă simţiţi ca în faţa Palatului Dogilor (Palazzo Ducale) din Veneţia.

Da, mi-a amintit de Veneţia, eram chiar lângă casa lui Marx…aşa i-am spus noi, chiar dacă ştiu perfect unde şi-a scris Marx “Capitalul”. Era o casă cu lebădă, unde m-aţi fotografiat, gândindu-vă voi la cartea mea “Lebăda cu două intrări”.

Aici, la Bruxelles, în cadrul Zilelor Internaţionale ale Francofoniei aţi participat şi la o dezbatere la sediul Youth Forum Jeunesse, pe tema continuităţii/ discontinuităţii între generaţii, o temă propusă de organizatorul acestei călătorii în 6 la Bruxelles, scriitoarea şi managerul cultural Miruna Vlada.

Sigur, Miruna Vlada a ales bine acest subiect la care au participat oameni foarte tineri, studenţi, români de aici. E într-adevăr o temă gravă, aceasta a continuităţii şi discontinuităţii între generaţii, mai ales în literatură. Problema e destul de spinoasă pentru că părerile sunt împărţite. Eu pledam într-un fel pentru necesitatea unei continuităţi tocmai pentru că eu cred că literatura română a fost foarte vitregită din cauza războiului, şi după aceea, din cauza celor 40 şi ceva de ani de comunism sub care am trăit, pentru că am avut senzaţia că tradiţia culturală, literară mai ales, a fost tăiată cu foarfeca. Noi am avut un suprarealism înainte de începerea celui de-al doilea război mondial foarte valoros şi acest suprarealism a fost tăiat cu foarfeca şi a trebuit reluat. Eu am impresia că orice direcţie literară, orice mişcare literară trebuie să-şi continue viaţa, să-şi facă un ciclu de existenţă, iar dacă este brusc întrerupt, el vrea să revină. Din cauza asta, eu cred că toată evoluţia- şi nu numai în domeniul literar, orice fenomen artistic are nevoie să fie dus până la capăt. Din această cauză există un fel de Éternel retour în această direcţie. Adică generaţiile tinere, chiar dacă sunt foarte revoluţionare şi o rup cu tradiţiile, doresc să se întoarcă din când în când la ce a fost în trecut şi să care din nou prundişul acela cu ele mai departe. Cred că românii îşi vor recupera continuitatea, nu cred că o literatură poate trăi dacă nu-şi continuă tradiţiile.

Ce fel de finalitate poate să aibă o astfel de dezbatere? Pentru noi, pentru localnicii de aici, se pot schimba mentalităţile?

Sunt convinsă că oamenii vin la astfel de dezbateri, ascultă, îi interesează mai mult sau mai puţin, şi pleacă acasă exact cu mentalitatea pe care şi-au format-o anterior sau cu o concepţie care e deja adânc înrădăcinată în ei. Am avut ocazia să discut după dezbatere cu o tânără născută la Viena, care era singura care vorbea germana şi m-am bucurat…ea mi-a spus de exemplu, că nu consideră importantă continuitatea, şi că, de fapt, noi nu putem să avansăm decât dacă mergem pe linia acestor fracturi…poate e prea dur cuvântul, dar în orice caz, a unei ruperi cu tradiţiile, şi permanent cu nişte înnoiri în viziunea artistcă, radicale. Eu nu pot să fiu atât de radicală. De asta, eu nu ştiu în ce măsură, cineva care gândeşte în sensul acesta poate fi influenţat total de o astfel de dezbatere.

Cât de important e pentru un popor să-şi păstreze tradiţiile? Poate însemna un patriotism exagerat?

Nu înseamnă în nici un caz un patriotism exagerat, nici un naţionalism exagerat, cum ne acuză unii foarte dur. Sunt mulţi care spun “la noi în ţară lucrurile se petrec aşa” , şi să fie cumva iritaţi că pronunţăm cuvântul la noi. Eu nu cred că un sentiment naţional, hai să spun patriotic, pentru că naţional sperie, este o pierdere pentru o evoluţie globală a Europei. Eu cred că aceste diferenţe nu fac decât să îmbogăţească tabloul global al continentului. Cred că ele sunt foarte importanate pentru că în măsura în care estul este foarte influenţat şi câştigat de contactul cu vestul, exact în aceeaşi măsură, are şi vestul de câştigat cu ce le aduce estul: în planul sentimentului, al senzualităţii, al interiorităţii, al umilinţei, sunt multe lucruri bune pe care le aduce estul şi pe care vestul nu le are. Şi noi câştigăm altceva, viziunea largă, forma, experimentul, curajul, liberatatea de la vestici.

Despre această globalizare, exprimată în poezie, aţi şi vorbit în cadrul dezbaterii…şi despre ruperea dintre genurile literare.

Bine că ai pus punctul pe I, pentru că globalizarea se manifestă la ora actuală în orice, nu numai în faptul că naţiile încep să se amestece, fiindcă vestul este invadat. Iată, trăim a nu ştiu câta migraţie a popoarelor, pe care vestul le consideră cvasi-barbare, poate pe bună dreptate, pentru că suntem mult în urma lor, dar există o globalizare în creaţia artistică pentru că există o tendinţă a ruperii graniţelor în orice fel de domeniu: şi în artă, şi în literatură se vede acest lucru, pentru că genurile încep să se amestece. În muzică, de pildă, încep recitativele, încep corurile antice, încep voci care se întrepătrund cu muzica, încep zgomotele industriale, aparatele, mitralierele, în cadrul unui concert de Bach de exemplu, şi se creează o altă atmosferă. Iar în literatură, de asemenea, se şterg graniţele, şi într-o singură carte nu mai poţi să distingi dacă e proză, poezie, teatru, pentru că ele toate intră într-un conglomerat cât se poate de armonios, care reprezintă totala fiinţă a artistului. Numai aşa se poate exprima un artist total, când într-un singur poem sau într-un singur volum el înmănunchează toate dispoziţiile lui şi toate genurile, şi deci, are mai multe voci care-i sunt proprii.

Veţi mai sta la Berlin încă o lună, apoi veţi reveni în ţară cu un nou volum, “Jurnalul berlinez”. Cum a luat naştere?

Am scris prima parte a “Jurnalului berlinez” în anul 2000 când am venit pentru prima dată la Berlin. Atunci am avut o cu totul altă viziune. În primul rând nu am stat decât două luni atunci la Berlin, şi ochii mei erau larg deschişi spre exterior. Acest jurnal consemnează Berlinul pe care eu îl vedeam în afara mea, adică străzi largi, parcuri, construcţii minunate, monumentale, mă impresiona mai mult ceea ce se vedea, exteriorul. Acum, după zece ani, urmează partea a doua, unde am deja în urma mea zece luni de Berlin şi văd Berlinul din cu totul alt unghi. Privesc oamenii foarte mult, trag cu urechea la ceea ce discută localnicii între ei, observ cum se comportă un funcţionar de la poştă cu mine, sau o vânzătoare de la supermarket şi descopăr o cu totul altă lume care poate să mă entuziasmeze dar, sincer vă spun, am şi foarte mari decepţii. Dacă vestul are impresia despre est că este foarte corupt şi necultivat, primitiv, trebuie să precizez că şi în cel mai avansat vest întâlneşti fenomene de genul acesta care te decepţionează profund.

Chiar dacă, eu, în clipa de faţă îndrăznesc să afirm-şi afirm cu toată sinceritatea că au fost multe lucruri, mai ales la Berlin, care m-au decepţionat, am stat şi am reflectat şi cred că această impresie vine şi din faptul că noi, ajungând acolo, credem despre germani şi despre Berlin că ei trebuie neapărat să fie perfecţi…ori nici un om nu poate să fie perfect. Noi aşteptăm de la ei să găsim oamenii cei mai corecţi, cei mai punctuali, cei mai parolişti, ori nu se poate să nu ai şi nişte scăderi. Din această cauză vreau să spun că nici o altă ţară, mie, în toată viaţa mea, nu mi-a dat atât de mult, absolut gratuit, şi în acelaşi timp, posibilitatea să cunosc lumea asta mare, cum a făcut-o Berlinul. Şi pentru asta nu pot să nu-i mulţumesc.

Oriunde v-aţi afla, tinerii vă îndrăgesc, vă cheamă la festivaluri, la lecturi, vor să fiţi aproape de ei, în mijlocul lor. De unde acest farmec pe care-l exercitaţi asupra generaţiilor tinere de scriitori?

Ai pus degetul în rană. Trebuie să spun că exact în momentul în care un scriitor ca mine, ajuns la această vârstă, primeşte nişte lovituri, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, în momentul în care nimeni în ţara lui nu are curajul sau nu se gândeşte sau nu judecă de parte cui este dreptatea, şi chiar dacă vede, nu ia atitudine, am fost extraordinar de impresionată să constat că exact tinerii au găsit o cale- mai discretă, mai puţin discretă, mai ocolită, să-mi arate că ei cred în mine şi ţin la mine, şi că-şi dau seama până la ce punct Nora Iuga poate să aibă uneori dreptate.