Astăzi, 17 martie 2010, ora 18:30, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România (Calea Victoriei nr .115, Bucureşti), are loc a VI-a ediţie a Clubului de lectură Institutul Blecher, avându-i invitaţi pe scriitorii Felix Nicolau (proză) şi Livia Ştefan (poezie). O întâlnire moderată de Claudiu Komartin.
Felix Nicolau (n. 1970, Bacău) este cunoscut mai ales ca recenzent şi critic literar, deşi adevărata lui vocaţie este proza. După câteva volume de poezie: “Ascultând cerurile” (1995), “Cucerirea râsului” (1996), “Salonul de invenţii” (2002); “Bach, manele & Kostel” (2006), Nicolau s-a dedicat carierei universitare, publicând volumul de eseuri “Homo imprudens” (Editura MLR, 2006) şi o colecţie de cronici literare, “Anticanonice” (Tritonic, 2009). Dar adevărata personalitate literară a lui Felix Nicolau iese la iveală cu tot ce are mai valoros nu în poezie sau în cronică literară, ci în proză: romanul “Tandru şi rece” (Cartea Românească, 2007) nu a înregistrat succesul scontat, dar l-a adus pentru scurtă vreme în prim-plan ca pe un prozator înzestrat şi, ceea ce e poate mai important, de cursă lungă. Prozele scurte pe care le scrie acum, şi pe care e pregătit să le publice în volum, vor infirma, sper, impresia că e un povestaş inteligent, debordând de umor şi vitalitate, care se risipeşte însă în “munci” şi proiecte literare minore.
Livia Ştefan (n. 1982, Giurgiu) este o poetă foarte discretă, una dintre cele mai interesante voci feminine încă nedebutate din literatura nouă. Sunt ani buni de când Livia scrie şi publică pe internet, citeşte la evenimentele comunităţii literare poezie.ro, experimentează şi dă impresia că ar putea ajunge, în literatura de azi, oricât de departe ar vrea. Doar că nu asta e ceea ce o interesează în primul rând. Preocupată în egală măsură de teatru şi de fotografie, Livia Ştefan pare o risipitoare şi o indecisă (iar de asta e, din fericire, perfect conştientă: “am încercat să fac un / căluţ din lut / avea picioarele din faţă / în spate era foarte interesant /pe urmă / n-am mai avut nimic de făcut / cu căluţul şi / ieri l-am aruncat la gunoi”), pe al cărei talent suntem îndreptăţiţi să mizăm pentru amestecul de senzorialitate şi autoironie, de empatie şi reflexivitate din versurile pe care le scrie: “nu aveam nevoie de nimic nu mai aşteptam decât viaţa / pe care să o începem şi / lucrurile obişnuite pentru care am venit cândva aici” şi “acuma a venit un timp în care cineva te spionează tot timpul / însă trebuie să fiu altfel acum în cea mai lungă zi / şi e greu”.