Scriitoarea şi jurnalista Ştefania Mihalache a purtat un dialog cu poeta Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre cum pot fi evitate drumurile deja bătute de alţii în literatură.
De abia ţi-ai lansat romanul Poemele secretarei. Cum te simţi după un tur de forţă intelectual? Scrierea unui roman nu e cel mai uşor lucru.
Scrierea unui roman este un tur de forță, însă nu doar unul intelectual cât mai ales unul existențial. Se încheie o perioadă în care ai trăit cu o poveste, în care chiar viața ta a devenit un stil narativ ca o piele pe care în cele din urmă o dezbraci, o îndepărtezi, obiectivând-o. Este și nu mai este a ta. Ținând cont că a durat o perioadă de la finalizarea și până la apariția Poemelor secretarei, despărțirea de această piele s-a făcut foarte blândă, pe neobservate, ca o alunecare care a mai lăsat (din fericire) urme.
Ai debutat cu proză, apoi ai continuat cu ea. Apoi cu scenarii de film. Sunt două lumi diferite? Poate deveni o tentaţie pentru un scriitor de romane scenariul de film? Care e cea mai bună şcoală în acest sens?
Proza și scenariile sunt două lumi diferite. Ceea ce le leagă este povestea, ceea ce le desparte este stilul, tipul de construcție. Scenariile sunt mult mai aproape de scrierea dramatică, cer economie maximă de mijloace, cer, cum ar spune Aristotel „oameni în acțiune“. Romanul are acea întindere generoasă care poate subînscrie registre variate de expresie și de mijloace. Are mult mai multă libertate estetică. Și prin scenariu se poate ajunge la asta, dar numai după acomodarea cerințelor mai sus menționate. Desigur că un romancier poate fi atras de lumea filmului, dar nu orice tip de romancier. Este vorba mai ales de scriitorul care poartă cu sine povești, și poate mai puțin de cel care poartă cu sine stări. Cu toate acestea, orice romancier poate să poarte cândva în sine o mare poveste „scenarizabilă“. Nu am senzația că avem o mare școală de scenaristică în România. Poveștile de succes de la ultimele festivaluri de film sunt mai degrabă rodul unor vise individuale ale regizorilor și scenariștilor decât produsul unei școli. Asta nu înseamnă că nu există un stil sau o „modă“ (realismul brut, minimalismul, stilul Dogma ’95) dar astea nu totalizează o școală, ci niște influențe.
Tot mai multe romane beneficiază de adaptări cinematografice. Cât de important ţi se pare ca o carte să poată ajunge pe marele ecran?
O carte ajunsă pe marele ecran are beneficii majore de vizibilitate, imagine și tot ce înseamnă promovare. În același timp, bineînțeles că ceea ce ajunge pe ecran nu mai este cartea respectivă ci o altă formă de artă. Relația autorului cu textul pe care el însuși l-a scris în pagină va fi întotdeauna mai apropiată decât felul în care acesta va privi ecranizarea cărții.
Care sunt primele amintiri legate de încercările tale literare?
Am scris întâi poezie, în anul întâi, în cadrul cenaclului Erata de la Facultatea de Filologie din Brașov. Se întâmpla sub auspiciile poeziei optzeciste care era pentru mine o revelație.
Ai frecventat cenacluri înainte de a debuta? Ai citi acum dacă ai fi invitată, într-un cenaclu?
Cred că cenanclurile sunt fenomene ale unei vârste. Au, în mod cert un rol formator, și, mai ales, oferă o anumită atmosferă de fervoare care stimulează creația. Aș mai citi într-un cenaclu, văzându-l ca pe orice fel de lectură publică.
Cum îţi dai seama, după încheierea unui roman, că ţi-ai atins miza propusă? Preferi să rişti şi chiar să îţi asumi ratarea unui roman sau preferi să mergi pe drumuri deja cunoscute?
A-ți da seama că ți-ai atins miza este un fapt foarte greu de cuantificat. Probabil că se întâmplă atunci când acel conglomerat psiho-emoțional care înseamnă „de exprimatul“ încetează să te mai preocupe, să-și mai ceară vreun drept la o formă. Nu cred că atunci când scrii un roman te gândești la mode, la drumuri bătute sau nu, ci la acest conglomerat care cere să se exprime. Materia din care sunt șanse să iasă un roman bun este nu aceea pe care o alegi ci aceea pe care n-o poți evita. Cu cât mai riscant, cu atât mai bine, în asta constă și pariul.
Ştefania Mihalache s-a născut la 15 august 1978 la Braşov. Este absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea Transilvania, Braşov. Master în Studii de gen şi cultură, Universitatea Central Europeană, Budapesta, cu teza Narratives of Masculinity. Negotiating the Border in Bram Stoker’s Dracula. Debutează în volumul colectiv Junii 03, antologia tinerilor prozatori braşoveni, editat de revista Interval, 2003. În anul 2004, debutează editorial cu volumul Est-falia, Editura Paralela 45. Romanul este nominalizat la Marile Premii Prometheus, ediţia a IV-a, categoria Opera Prima. A publicat proză şi recenzii în revistele: Pana mea, Vatra, Observator Cultural, Time Out. În prezent este colaborator la Dilemateca şi Noua Literatură. A lucrat ca scenaristă la Media Pro Pictures, Bucureşti. Din octombrie 2009 este doctorandă a Facultăţii de Litere Bucureşti, cu o teză despre tema copilăriei în proza de după 1989, coordonată de profesor doctor Eugen Negrici.
