Scriitorul Felix Sima a trimis AgenţieideCarte.ro un comentariu special dedicat unei noi apariţii editoriale despre receptarea operei lui Bâncuşi în ţară şi în lume.
O carte de o importanţă deosebită a apărut în 2009, la Editura Gedo din Cluj-Napoca – Dincolo de Brâncuşi (264 p.) de Horia Muntenuş – autor care se adaugă, iată, pe o bogată listă de brâncuşologi români şi străini, alături de Constantin Zărnescu, vâlceanul din Ardeal care şi prefaţează prezenta lucrare.
Sunt înşiruite, cronologic, reperele vieţii şi activitaţii marelui român stabilit la Paris. Cutremurătoare sunt câteva:
„Conform documentelor publicate de către Petre Popescu Gogan, în revista „Brâncuşi” (Târgu Jiu, nr. 1, 19 februarie 1995), Secţiunea de Ştiinţa limbii, Literatură şi Artă din cadrul Academiei R.P.R., în şedinţa din 28 februarie 1951, dezbate solicitarea sculptorului de a-şi dona statului român operele (230 sculpturi – socluri, 41 desene, 1600 fotografii şi clişee, unelte, mobilier, etc. – aflate în atelierul său din Impasse Ronssin. La acea şedinţă, prezidată de Al. Toma, poet proletcultist, au luat parte şi George Oprescu, Victor Eftimiu, George Călinescu, Camil Petrescu, K. Zambaccian, Alexandru Graur, Geo Bogza, George Murnu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Gala Galaction, Ion Jalea – numai nume sonore ale culturii româneşti. Al. Toma, în discursul său arogant, aberant şi distructiv îl considera pe Brîncuşi „reacţionar şi duşman al regimului”. Ion Jalea a prezentat o comunicare favorabilă, în care vorbea despre „apoteoza Brâncuşi”; la fel s-au pronunţat Camil Petrescu, Geo Bogza, iar Victor Eftimiu a subliniat valoarea naţională şi mondială a lui Brâncuşi. Preşedintele secţiunii, Mihail Sadoveanu, se pronunţase anterior cu privire la solicitarea lui Brâncuşi: „…vă ţineţi de fleacuri? Doar suntem la Academie! Luaţi ruşinea aiasta şi aruncaţi-o la coş!” Cum se petrecuseră lucrurile? „La oferta lui Constantin Brâncuşi, statul român a trimis nişte tovarăşi la Paris, printre care ţesătoarea Constanţa Crăciun de la Tricodava Bucureşti, care era ministru al culturii, Teoharie Georgescu – tipograf cu patru clase elementare, pe numele său adevărat Burah Tescovici, care era ministru de interne, şi pe Leonte Răutu care va deveni creierul ideologic al P.M.R. Brâncuşi i-a primit în atelier. Au început să-l întrebe despre fiecare operă, ce reprezintă. Brâncuşi, supărat, i-a scos afară din atelier, spunându-le: „Statul român trebuia să trimită nişte oameni competenţi”. Venind aceştia în ţară, i-au spus lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit.” Dej le-a spus să scrie un referat. Aceştia au scris referatul, pe colţul căruia stă rezoluţia: „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”
Petre Pandrea remarca faptul că „arta lui n-a putut fi acceptată în România nici de sămănătoriştii lui Nicolae Iorga, contemporanul său, care-l privea cu oroare, nici de poporaniştii progresişti ca Mihail Sadoveanu şi Mihail Ralea, care nu dădeau nici trei parale pe monumentele de la Târgu Jiu, pe „Măiastra” sau pe vreuna din cele 720 de piese create de octogenarul sculptor gorjano – parizian cubist şi modernist.
Refuzat în ţară şi umilit, Brâncuşi renunţă, la 1 august 1951, la cetăţenia română. Va primi, însă, un an mai târziu, cetăţenia franceză.
În anul 1955, Constantin Brâncuşi înaintează statului romîn o altă cerere, de data aceasta pentru repatrierea sa, motivând că vrea să se întoarcă acasă pentru a fi înmormântat lângă părinţii săi, în cimitirul de la Hobiţa, la a cărui biserică din lemn lucrase, la înălţarea sa, bunicul sculptorului, Constantin Dinu Brâncuşi. Şi această cerere îi este respinsă.
„Mor neîmpăcat sufleteşte că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea…” sunt cuvintele adresate episcopului ortodox al Parisului – Teofil Ionescu – la 16 martie 1957, în ziua decesului, fiind înmormântat în cimitirul din Montparnasse, unde îşi pregătise, singur, o lespede de piatră pe care îşi scrisese numele şi anul naşterii (19 februarie 1876), sub semnul unei cruci. Ucenicii îi vor dăltui datele morţii.
Cu un an înainte, în 12 aprilie 1956, numise ca legatari testamentari universali pe pictorii Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu, iar ca executor testamentar pe doctorul Pascu Atanasiu, cei mai apropiaţi prieteni din ultimii săi ani. „Las statului francez, pentru Muzeul Naţional de Artă Modernă, absolut tot ceea ce vor conţine, în ziua morţii mele, atelierele mele situate în Impasse Ronsin nr. 11 (…) „La drept vorbind, scria Pierre Schneider, în „L’ Express” din 5 aprilie 1962, Parisul n-a făcut mare lucru pentru a merita acest privilegiu, de a primi un cadou incomensurabil, fiindcă în cei 53 de ani petrecuţi în Franţa, Brâncuşi n-a primit nici o comandă de monument de la statul francez, nici un premiu, nici o distincţie oficială, n-a fost ales, nici el, nici Rodin, nici Bourdelle sau Jean Arp, membri ai Academiei de Belle Arte al Institutului Franţei, cinste de care s-au bucurat atâţia sculptori mediocri, asupra cărora s-a coborât vălul uitării”.
(Felix Sima s-a născut la 6 iunie 1949, în Comuna Mihăeşti – Măgura, judeţul Vâlcea. Debut revuistic în Luceafărul, în 1969. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – din anul 1990, Filiala Craiova. Dintre cărţile publicate: Cineva mai tânăr, versuri, Editura Albatros, 1978 (Premiul de debut al Editurii Albatros), Înfriguratul Fierbinte, versuri, Editura Scrisul Românesc, 1980, Din Ţara lui Anton Pann, versuri, în colaborare cu Dragoş Serafim, Editura Conphis, 1996, Case de piatră, videopoeme, Editura Conphis, 1997, Poarta Raiului, versuri, Editura Napoca- Star, 2000, Amintiri din Casa Arsă, Editura Ramuri, 2005, Poezie volatilă, Editura Antim Ivireanul, 2008. Prezent în numeroase antologii de poezie.)
