Este a doua oară când mă întâlnesc cu doctorii ANA BAHMUȚAN și TEOFIL DUȚU într-o lectură “altfel”. Pentru În căutarea adevărului pierdut (Editura CORESI, 2020) am adunat curaj vreo trei săptămâni, căci subtitlul (Incursiuni în frământările omului modern) și sumarul mă speriaseră de-a binelea. SPUNE-MI CU CINE te însoțești / Ca să-ți spun ce pățești mi s-a părut însă, la primele semnale (postate pe site-ul Editurii CORESI), mai apropiată ochiului meu filologic. Mă tem că, și de data asta, autorii m-au dus pe țărmul unde se strânge bucuria întâlnirii cu o carte importantă într-o simțire cu greutăți metafizice.
Aș zice, foarte laconic, că mesajul acestei cărți ne invită să ridicăm obloanele dinspre noi înșine și dinspre cei din preajma noastră. Să fim deci scafandrii propriului suflet și să ne iubim mai mult. Altminteri, chiar o “pățim”.
Impresiile despre noul volum al doctorilor sunt atât de curânde (au doar câteva ore), încât vor suferi, inevitabil, disconfortul incoerenței generate de un “mare impact emoțional”.
Cartea însăși este ierarhizată pe mai multe paliere de lectură, care-i impun cititorului tot atâtea stări. Variantele legendei lui Narcis, pe care le-am (re)citit hapsân, sunt o desfătare pentru iubitorul de mitologie. De aici, de la “narcisistul mitologic”, își pornesc autorii configurarea unui profil monstruos (acel PHN = Pervers Hiper-narcisist), cu explicații științifice (de ordin psihologic, firește), cu raportări la studii de specialitate autohtone și străine, dar și la justețea propriilor convingeri, cu note de subsol și cu studii de caz despre Narcis Pervertescu și Narcisa Fățărniceanu (numele, evident inventate, ale acestor “subiecți” mi-au amintit de onomastica sugestivă din dramaturgia lui Alecsandri și a lui Caragiale) etc.
Fiind un avertisment continuu pentru victimele PHN-ului, această carte legitimează preocupări științifico-empatice ale autorilor, în privința unei “pandemii” imperceptibile (și tocmai de aceea foarte grave): “pandemia narcisistă”.
Mi-e tot mai cert deci că ANA BAHMUȚAN și TEOFIL DUȚU filtrează, și în cartea asta, aspecte alarmante ale lumii contemporane. Că le pasă de ce se întâmplă în ea și că, dincolo de ceea ce le cere, în fiecare zi, “Jurământul lui Hipocrate”, vor să salveze suflete. Iar în acest demers, își iau, din nou, ca aliat, credința. Pledoaria din În căutarea adevărului pierdut în favoarea existenței lui Dumnezeu m-a lămurit că așa stau lucrurile: “Nihil sine Deo!” Iar “Breviarul moral” din SPUNE-MI CU CINE te însoțești / Ca să-ți spun ce pățești, unde sunt sintetizate diferențele între “viziunea laică (etică)” și cea “creștină (morală)” asupra binelui și răului, întregul capitol III (“Între pământ și cer”), care, prin incursiunile teologice, chiar pe-acolo te duce, cu halte lungi în iubire, în smerenie și în virtute, în noima spovedaniei și în speranță, sunt o incizie adâncă în natura umană pervertită de imoralitate. Și, totodată, un cod etic despre respectarea valorilor morale și despre iubirea creștină, gratuită și fără nicio margine. Căci “fără iubire […], nu poate exista credință adevărată, nici speranță de nezdruncinat, fără iubire, rațiunea și voința omului se strâmbă și se pervertesc, fără iubire, celelalte simțăminte ale omului sunt fade, false sau orientate împotriva binelui”…(p.173)
Dar drumul “între pământ și cer” e lung și anevoios. Încap în el multe – din păcate, prea multe de-ale răului. Iar unul dintre ele este, iată, acest PHN – disimulat, mitoman, ipocrit, manipulator, infatuat, vindicativ, histrionic, într-o nevoie continuă de validare, inconstant în manifestări, deficitar în ale iubirii (chiar față de sine), hrănit din toleranța celor care cred naiv în atotputernicia binelui, cu toate măștile sociale la buzunar și greu de identificat chiar de către specialiști. Fie că e partener de cuplu, părinte, șef, (așa-zis) prieten, vecin sau coleg, prezența lui e la fel de nocivă, de vreme ce poate distruge, fără scrupule, atâtea suflete, atâtea destine…
Cine nu a întâlnit, măcar “o dată-n viață”, un asemenea exemplar (non)uman? Eu ridic mâna, afirmativ. Cartea asta mi-a ridicat-o, prin răspunsuri la câteva întrebări mai vechi și încă bântuitoare. Și tot ea, prin intensitatea avertismentelor și prin somația din final (“Pasul 4. Fuga & No contact”), m-a dumirit asupra a ceea ce e de făcut dacă “pandemia narcisistă” ne contaminează.
Acest PAS 4 e un ABC pentru cei care vor (și trebuie!) să se scape de primejdia PHN-ului. Parodierea ludică a stilului telegrafic e un truc stilistic și trebuie admis ca atare. Mesajul e însă prea grav ca să fie luat în glumă. Dar și încurajator, din moment ce propune o “salvare” rapidă și de-adevăratelea, printr-un mare punct și de la capăt.
Elena-Ruxandra Petre
