Miercuri, 8 ianuarie 2020, juriul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2019 a anunţat public nominalizările pentru Gala Tânărului Scriitor, ediția a X-a, precum şi acordarea Premiului Cartea de Poezie a anului 2019 volumului ”Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă” & ”Jurnal scris în a treia parte a zilei ” de Angela Marcovici (Marinescu), carte apărută la editura frACTalia din București. Programul GALA TINERILOR SCRIITORI / CARTEA DE POEZIE A ANULUI 2019 celebrează cea de-a zecea ediţie a Zilei Culturii Naţionale, miercuri, 15 ianuarie 2020, ora 16.00, în Sala ”Iosif Naghiu” a Muzeului Național al Literaturii Române din București (MNLR), din Calea Griviței, nr. 64-66, în cadrul unui eveniment transmis în direct de Radio România Cultural. Laureaţii de până acum ai acestui prestigios premiu sunt Ion Mureşan (2011), Ioan Es Pop (2012), Liviu Ioan Stoiciu (2013), Dan Sociu (2014), Octavian Soviany (2015), Teodor Dună (2016), Nora Iuga (2017), Dan Coman (2018) și Romulus Bucur (2019).
Pentru secțiunea Premiul Tânărul poet al anului 2019 sunt nominalizate cărți semnate de Jesica Baciu, Timotei Drob, Anastasia Gavrilovici, Artiom Oleacu, Vlad Sibechi și Krista Szöcs. Pentru secțiunea Premiul Tânărul prozator al anului 2019 sunt nominalizate cărți semnate de Diana Bădica, Iulian Bocai, Valentin Covaciu, Valentina Șcerbani și Cristina Vremeș. Organizatorii Galei sunt Primăria Municipiului București prin Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi asociaţia EURO CULTURART. Proiect cultural Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2019 este realizat cu sprijinul Ministerului Culturii. Juriul Galei este format din trei critici literari (laureaţi ai ediţiilor 2012, 2014 şi 2015): Bianca Burţa-Cernat, Andreea Răsuceanu şi Cosmin Borza. Artistul vizual Mihai Zgondoiu va realiza afişele şi diplomele Galei Tinerilor Scriitori. Gala Tinerilor Scriitori se va desfăşura în cadrul unui eveniment multiart, avându-i ca invitaţi speciali pe Maria Răducanu (voce) şi Mircea Tiberian (pian). Gala Tinerilor Scriitori va fi transmisă în direct de către Radio România Cultural (producător: Anamaria Spătaru). Amfitrioni: Dan Mircea Cipariu și Ioan Cristescu. Coproducător: Radio România Cultural. Parteneri: APLER (Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România) și Opera Scrisă.ro-societate de gestiune a drepturilor de autor.
AgenţiadeCarte.ro, partenerul tradiţional al proiectului, vă prezintă Nominalizările pentru GALA TINERILOR SCRIITORI / CARTEA DE POEZIE A ANULUI 2019.
IMPORTANT! Intrarea la eveniment se face numai cu invitaţie! Puteţi solicita invitaţii la adresa de email: cipariu@yahoo.com până luni, 13 ianuarie 2020, ora 13.00. Pentru a nu fi perturbată transmisia în direct a evenimentului, accesul invitaţilor va fi permis până la ora 15.45.
Cartea de poezie a anului 2019
Angela Marcovici (Marinescu), Jurnal scris în a treia parte a zilei & Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă, Editura frACTalia
Tânărul poet al anului 2019 (nominalizări)
Jesica Baciu, jes, Editura Nemira
Timotei Drob, Tone de aur, Editura OMG
Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher
Artiom Oleacu, miere pentru toate exponatele, Editura Tracus Arte
Vlad Sibechi, Meditațiile bătrânului despre libertate, Editura Tracus Arte
Krista Szöcs, berlin, Editura Nemira
Tânărul prozator al anului 2019 (nominalizări)
Diana Bădica, Părinți, Editura Polirom
Iulian Bocai, Constantin, Editura Polirom
Valentin Covaciu, Rugină, Editura Casa Cărții de Știință
Valentina Șcerbani, Orașul promis, Editura Tracus Arte
Cristina Vremeș, Trilogia sexului rătăcitor, Editura Humanitas
Tânărul critic al anului 2019
– nu se acordă
Angela Marcovici, cunoscută sub numele Angela Marinescu, s-a născut în 1941, la Arad. O tuberculoză gravă i-a marcat tinereţea între 15 si 26 de ani. S-a decis să studieze medicina şi psihologia. A debutat cu poeme în revista „Tribuna” de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul „Sânge albastru“. A publicat peste 15 volume de poezie, jurnal și eseuri, printre cele mai cunoscute fiind „Cocoșul s-a ascuns în tăietură”, „Fugi postmoderne”, „Îmi mănânc versurile”, „Limbajul dispariției”, „Întâmplări derizorii de sfârșit”, „Satul în care mă plimbam rasă în cap”, „Jurnal scris în a treia parte a zilei”. A primit numeroase premii, printre care Premiul „Nichita Stănescu“ în 1990, Premiul Uniunii Scriitorilor în 2000, Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu în 2006, Premiul Gheorghe Crăciun al revistei Observator cultural în 2016 etc.
De ce admirăm scrisul Angelei M.? Fiindcă, imposibil de desprins de corporalitate și de visceral („Scrisul meu este trup. (…) Scrisul meu este revelația trupului meu”, nota în jurnal, la capătul unei însemnări din 8 februarie 2001), scrisul este un șir de explozii controlate într-un timp care este al extincției și al dispariției inexorabile. Dorința de autodistrugere, „sângele”, „întunericul”, „tehnica”, referințele religioase (imaginea recurentă a „sondelor din picioarele lui Hristos” e șocantă și cu impact imediat asupra cititorului, dar mă provoacă să-l citez pe Bielinski din celebra epistolă scrisă înainte să moară lui Gogol: „Dar ce caută Hristos în toate astea?”) fac parte din instrumentarul brevetat al celei ce mărșăluiește „cu viteza muribundă a unui melc” și cu presentimentul tot mai acut al morții. Și căreia biserica, „unul dintre focarele toxice / ale ortodoxiei”, îi este „inaccesibilă”, cum și ajutorul pe care ar vrea să-l „smulgă” unei divinități apropriate pe filieră gnostică și identificabilă cu Demiurgul cel Rău („nu am dreptul la ajutorul Tău / nu are nimeni dreptul / decât cel care nu crede / în Tine / Tu ești singurul psihotic autentic”).
Claudiu Komartin, în LaPunkt
Liberă în relaţia cu limbajul, încercând să-l supună ca pe un animal îmblânzit, Angela Marcovici e mai puţin liberă în relaţie cu sine. Decantarea cuvintelor lasă sedimente de intoleranţă, agresivitate şi senzualitate în recipientul unui eu supra-expus, „cu obstinaţie, fără rest, obscurului din jur,” un eu care îşi asumă, scriind, reversul învăluirii. Adică decorticarea tuturor membranelor care îl acoperă – aparenţe morale, vigoare naturală, suprastructură idealistă şi traiectorii personale. Luându-şi de gât slăbiciunile şi atacând cu sete (in)evidenţele lumii întregi, poeta înfruntă situaţii-limită din care încearcă să iasă prin soluţii-limită.
Tăios ca un bisturiu, visceral ca urmare a unui sistem neurovegetativ dezechilibrat, scrisul Angelei Marcovici îi domoleşte în parte pulsiunile, canalizându-le spre corpul textului („Scriu pentru că nu îmi mai ajunge nimic şi scrisul mă controlează, mă ţine în frâu, mă face cât de cât raţională.”). Sau devine el însuşi viaţă, frenetic şi divulgativ trăită („În aceste pagini. Cu această lumină neagră, deasă ca mătasea, ce cade perpendicular pe cuvinte şi cu un aer fix ce stă, cenuşiu, pe cuvinte. Câtă viaţă.”).
Graţiela Benga, „Lumina neagră”, (Revista Orizont, noienbrie 2019, nr. 11 (1651), p.10)
Şi mai de demult, o întrebare deschisă de Gheorghe Iova: De ce avem nevoie de Angela Marinescu? Simplificat, aş răspunde: Angela mă învaţă cum să „mă dezic de propriul inconştient”.
Acest refuz al unei profunzimi-create prin structuri ce impun direcţiile de manifestare a „plăcerii”, direcţii dictate prin anumite reprezentări, la rândul lor impuse, înseamnă în cele din urmă o revoltă (aparent fără revoltă) împotriva unei „istorii” care te-a generat; înseamnă, aşadar, refuzul unui statut, cât şi al posibilităţii de posesie, de a fi în posesia unei reprezentări, care ţi-au fost date numai în schimbul libertăţii plăcerii (de văzut, ca formă a dorinţei fără obiect) şi doar cu condiţia ascunderii/ nemanifestării virilităţii specifice. Fiindcă, în cele din urmă, virilitatea nu este o trăsătură specific masculină, aproprierea ei de către masculin a dus nu numai la o imagine limitată a femininului, cât mai ales la o înţelegere eronată chiar a conceputului de virilitate (şi a reprezentrăilor care au decurs de aici). Împiedicarea repetării acestui proces de control asupra feminităţii şi masculinităţii, deopotrivă, nu se poate împlini decât prin asumarea unei virilităţi refuzate femininului şi negarea existenţei castrării ca gest al devirilizării. Aceasta este funcţia dildoului la Preciado şi „devenirea femeie” ca acţiune de eliberare a reprezentărilor şi a plăcerii (niciun „organ al puterii” nu are dreptul să deţină această funcţie).
Astfel, dacă cele mai multe scriitoare au acceptat jocul şi au preluat imaginea care le-a fost creată de un altul, mulţumindu-se să o folosească şi atât, Angela impune pentru prima dată ieşirea din acest joc printr-o anxietate necesară (nevroza continuă în literatură prin anxietate textuală, alta decât cea a influenţei, aşa cum o descrie Bloom). În jurnal, această anxietate textuală apare pe nepusă masă, când în mijlocul unei confesiuni obişnuite autoarea rupe anumite cuvinte printr-o linie despărţitoare. Citite atent, întreaga semnificaţie se poate schimba. Mai mult, jurnalul sfârşeşte lăsând în loc un nou volum de poeme. Literatura de frontieră şi literatura se întâlnesc într-un gest unic care subliniază coerenţa proiectului Angelei. Atât de apropiat de cel al lui Iova şi de posibilitatea unei literaturi care va să vină.
Iulia Militaru (Jurnal scris în a treia parte a zile & Soldat umbre ale trecutului pe câmpul de luptă, ed. frACTalia 2019)
Prin contrast, poemele din a doua parte a cărții sînt scurte, dense, atent tăiate. Odată ce referentul există, tensiunea trăită devine tensiune scrisă, viața se lasă poetizată, se poate muta în text. Multe dintre acestea își permit să fie splendide și delicate poeme de dragoste, chiar dacă imaginarul e tot visceral: „nu mai am față/ în fața ta/ doar piele jupuită/ și carne slabă/ de bătrînă/ tînără/ ca o pisică/ ce moare/ încă/ perversă/ halucinația ochilor ei“. Sexualitatea se transferă în text și devine erotism: „urletul/ este o tehnică/ a iubirii/ de celălalt/ mutilare/ de artist îngropat de viu“. De fapt, tot ceea ce se trăiește capătă sens atunci cînd alimentează un poem. Metafora titlului devine transparentă: poeta este soldat trimis în misiune, ea își apără viața cu orice preț, fără scrupule; să reluăm: poeta aflată la bătrînețe, bolnavă, care resimte atracția față de un bărbat tînăr, care știe că situația ei este condamnabilă atît social, cît și familial (sînt limitele cu care se luptă), are misiunea de a apăra ceea ce este esențial: partea ei vie, adevărată, care o definește. Care o apără, de fapt, de moarte. Totul este o probă poetică, pentru că totul se va muta apoi în text. Poeta, ca și soldatul, nu are viață personală. Experimentul constă în a nu fugi, în a nu accepta comoditatea rușinii, a fricii, în a trăi ceea ce îți este dat; e singura garanție că poezia mai poate exista. Pentru că poezia este viață, adică angajament total, nu discurs care înregistrează (parazitează) viața.
De aceea, unele imagini sînt cît se poate de dure. Erotismul e înfruntare, nu doar a partenerului, care e celălalt, ci și a propriului corp social și a propriului trup încercat de bătrînețe și boală: „cu șalul meu oranj/ de mătase/ înfășurat/ pe mînerul cuțitului/ în timpul luptei/ cu aparatul tehnic/ al bărbatului“. Iubirea e castratoare pentru că Medeea nu are limite, are curajul de a-și trăi pînă la capăt resursele de vitalitate, de a se angaja total în viață, de a fi acolo, 100% prezentă în ceea ce face și simte și trăiește. Și scrie.
Bogdan Creţu, „Medeea poetă (II)“, (Observatorul Cultural, Octombrie 2019)
Maria Răducanu a urmat studii de vioară, ghitară şi de filologie (franceză) la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi şi Universitatea Bucureşti. A lansat opt albume, printre care „Pe vale” şi „Lumini” au fost premiate de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Apare, de asemenea, pe albume precum „Viaţa lumii”, alături de Mircea Tiberian Quartet, şi „Rosa Das Rosas”, alături de Mircea Tiberian şi Lisle Ellis. La iniţiativa sa, lansează un proiect cu piese muzicale din Rusia, Spania, Italia, Franţa, America de Sud, în duet cu ghitaristul de formaţie clasică Maxim Belciug. În aprilie 2010, la invitaţia celebrului muzician american de avangardă John Zorn, Maria Răducanu înregistrează albumul „Ziori”, alături de ghitaristul jazz Marc Ribot.
Maria Răducanu este “o apariţie fără precedent – sunetul ei pur nu se aseamănă cu sunetul nimănui, deşi ea cântă melodiile Mariei Tănase, dar şi alte cântece din folclorul românesc, dar şi fado-ul portughez şi cântecele de jale şi bucurie, în alte limbi, posedând geniul de a “cânta” în diferite dialecte, de a fraza limba ca un poet. Şi “coregrafia” ei este pură şi personală, o siluetă amintind “Rugăciunea” lui Brâncuşi, meditând prin cântec în faţa Providenţei, punându-se în genunchi fără să atingă podeaua, parca “levitând” ca sfinţii ridicaţi de Duhul 
Sfant. Dar Maria Răducanu, “fata de la Huşi”, a studiat mai întâi Literatura şi Filologia şi numai după aceea s-a afirmat în Muzică, tălmăcind muzica tradiţională românească într-un fel unic. (…)…acea stare psihică şi fizică plină de armonie care mă face să mă gândesc nu numai la Orfeu şi la arta şamanilor, dar şi la cântecul ielelor (care există şi în folclorul suedez şi e ţinută la mare cinste), la cântecul şi la dansul lor în cerc. Acestea au darul de a-i vrăji pe cei care ascultă şi văd, creând acea stare de suflet vindecătoare pe care grecii au numit-o Katharsis.”, a scris Gabriela Melinescu.
„Maria Răducanu poate concura de la egal la egal cu marile individualităţi ale jazz-ului mondial vocal actual, în care monopolul limbii engleze s-a diluat în beneficiul sonorităţilor lingvistice tot mai variate. Ea a interpretat piese în română, portugheză şi aromână, cu deplin control asupra nuanţelor semantice, dar şi asupra întregului spectru sonor al vocii. Maria Răducanu are harul înnăscut şi inconfundabil al marilor artiste, de factura unor Maria Tănase sau Amalia Rodrigues, cu aplicaţiune pentru creativitatea specifică jazzului”, o descrie pe Maria Răducanu scriitorul şi profesorul de estetica jazz-ului, Virgil Mihaiu (Revista STEAUA, Cluj-Napoca, noiembrie 2007).
Mircea Tiberian este un pianist şi compozitor român de jazz. Născut la Cluj, la 4 mai 1955, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la Bucureşti, unde trăieşte şi în prezent. În1980, a absolvit Conservatorul din Bucureşti.
A debutat în 1974 la Festivalul Internaţional de la Sibiu, iar între anii 1979-1981, a fost membru al Teatrului Muzical „Ion Vasilescu“ din Bucu reşti. Apoi, până în 1984, a lucrat în studiouri de înregistrări ca pianist şi aranjator. Din 1984 până în 1986, este co-leader al cvartetului „Mircea Tiberian – Liviu Butoi“, între ’86 şi ’89, al grupului „Opus 4“, iar din ’89 până în ’90 este conducător al trio-ului „Labirint“, şi între 1991-1992, al „Roma nian All Stars“. În perioada 1990-1993, este membru al „Romanian Big Band“, iar în anul 1998, co-fondator al Orchestrei „Interzone Jazz“. A partici pat la diverse proiecte multi-media: „Incursiuni“ (1996), „Liniada“ (1999), „Agnus Dei“ (2000), şi a condus mai multe grupuri de jazz sub propriul său nume.
A avut turnee în Statele Unite, Franţa, Germania, Austria, Polonia, Cehia, Bulgaria, Grecia, fosta URSS, Siria şi România. A cântat alături de Larry Coryell, Tomasz Stanko, Herb Robertson, Ed Shuller, Nicholas Simion, Adam Pieronczyk, Maurice de Martin, Theo Jorgensmann, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Dan Mândrilă, Anca Parghel.
Experienţa artistului nu s-a limitat doar la nivelul muzical, ci s-a extins şi spre cel academic, fiind professor la Universitatea de Muzică din Bucureşti, la secţia de jazz pe care, de altfel, a şi înfiinţat-o în 1990. Este fondatorul şi coordonatorul Departamentului de Jazz din Bucureşti (începând cu 1990 şi până în prezent) şi din Cluj (începând cu 1996 şi până în prezent). Mircea Tiberian mai este şi autorul „Curriculumului de Jazz“ pentru liceele de muzică din România. Totodată, este şi producătorul casetei audio intitulată „Talking About Jazz Fundamentals“ (1996). A ţinut conferinţe si lucrări teoretice despre istoria şi elementele jazz-ului la Students’ Union Hall, la Muzeul Ţăranului Român sau la Universitatea de Muzică din Cluj.
Printre premiile obţinute de Mircea Tiberian se numără: Muzicianul Român al Anului (1987); Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziţie jazz (1990, 1996, 2000); Premiul pentru Întreaga Activitate Artistică (Asociaţia de jazz Napocensis, 2001).
Discografia sa cuprinde : „Magic Bird“, „Never Ending Story“, „Working Underground“, „Alone in Heaven“, „Hotel of Three Beginnings“, „Back To My Angel“, „Eleven“, „Viaţa lumii“ şi „Trei lumini“. Acestora li se mai adaugă patru discuri împreună cu grupul „Interzone“, al cărui coleader este Mircea Tiberian, alături de Maurice de Martin. În prezent Mircea Tiberian a mai scos „Cartea de muzică“ (o carte cu caracter ironic dar şi didactic despre ceea ce
înseamnă muzica şi non muzica) şi albumele „Ulysses“ (în colaborare cu Chris Dahlgren şi John Betsch) şi „November“, realizarea grafică a copertelor aparţinând Ioanei Ionescu Cildus.
****
Lista nominalizaților și câștigătorilor celor nouă ediții ale Galei Tinerilor Scriitori
