Sunt autori care-s precum cucul. “Ouă” o carte, dacă nu o întreagă operă, în variante extreme, şi stau pitiţi departe de vânzoleala lumii, fără să întindă măcar o mână, ca să vină în întâmpinarea atenţiei publicului. Şi nu mă refer la datul în stambă, cu şi fără rost, în mass-media. Ci la gesturi minime, care să vizibilizeze cât de cât scrierile lor. Hai, la poeţi mai înţeleg, că-s mai ciudăţei şi baricadaţi în timiditate, însă la meseriaşii de prozatori nu prea pricep şi pace. Cum să stai pasiv, când ţi-a ieşit cartea pe piaţă, un roman, la scrierea căruia ţi-ai tocit fundul pe scaun, că nu e o muncă de colea, fără să-l promovezi? Cât de talentat să fii, e sisific să răzbaţi pe fondul indiferenţei generale actuale, de incultură şi coterii clar delimitate, dacă eşti un singuratic din afara sistemului şi dând din coate. Apoi stând pasiv, să te descopere şi să te promoveze Providenţa, Mama Natură sau Zâna Măseluţă…
Năduful introducerii mi-a fost provocat de Doina Popescu şi al ei roman “Iluzoria vulpe a fericirii”, editura Adenium, 2004. Ştiu despre autoare că a lucrat pe la “Cotidianul” şi pe la TVR. În rest, pauză. Netul nu ne cadoriseşte cu date semnificative despre ea. Şi mă simt frustrat că n-am habar, fiindcă “Iluzoria vulpe a fericirii” e un roman bun. Citindu-l, mi-am amintit de Lăptăria lui Enache, de discuţiile de acolo din perioada mea bucureşteană, din anii ’90, despre poveştile care treceau de la o masă la alta ca jetoanele la cazino, cu iubirile născute şi stinse tot acolo, între alcooluri şi ţigări, în fine- de anii când încă roşeam în faţa unei femei. Ca în rememorările mele, cam asta găsiţi şi în “Iluzoria vulpe a fericirii”. “În această carte este vorba despre mine. Şi despre scriitori. Şi despre tine. Şi despre autoare, desigur. Este vorba despre o lume şi o vreme în care noi şi voi ne-ntâlneam la o bere sau o cafea că să discutăm filosofie şi literatură. Şi despre relaţiile dintre noi. Şi despre dragoste. Şi despre sex – dar, aşa, mai cu discreţie. Ne mai întâlneam şi ca să râdem. Inclusiv de noi înşine, fireşte”, a scris despre romanul Doinei Popescu şi Tudor Călin Zarojanu. “Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte pe care ar fi cazul s-o citească şi criticii literari. Ca să-şi merite numele.
Alexandru Petria
O carte excelenta, poate cea mai buna citita anul acesta. Mi-a placut foarte mult.
Doina Popescu a mai scris si “Sampanie cu soia”, o alta carte foarte buna.
O carte pe care am luat-o cu mine in vacanta si nu am regretat. Mi-a amintit de perioada studentiei, de prieteni si de atmosfera Laptariei. Este excelent scrisa, o recomand fara ezitare!