Apărut în mod neaşteptat în colecţia de proză Ego de la Polirom, romanul Doinei Ruşti, „Mămica la două albăstrele”, îşi anunţă încă prin copertă intenţia de a filma ridicolul de mare succes. Anume indivizii din media, în special din televiziuni. Coperta cu un operator de film aflat la treabă îl exemplifică pe None, personajul reflector prin care este descrisă lumea de piţipoance şi cocalari. Relaţia copertei cu titlul este mai aluneacoasă, înţelesul la îndemână fiind senzaţionalul lacrimogen, telenovelistic. Toate elementele paratextuale sunt montate în vederea semnalării unui roman de succes.
Apelul la categoriile mai largi de cititori este confirmat atât de stil, cât şi de abordarea narativă. Prozatoarea recurge la un stil simplu, direct, cu fraze cel mult medii ca întindere. Singurele mărci stilistice sunt comparaţiile artistic ticluite din care voi oferi câteva mostre pe parcursul cronicii. Naratologic vorbind, se preferă monologul interior şi stilul indirect liber. Omniscienţa este selectivă, dar niciodată cititorul nu are impresia că povestea se zburleşte şi iese din făgaşul prescris de autoare. Asta vrea să spună că ţintele cărţii sunt bine ştiute din start – nu e loc de dubii, prospecţiuni şi ipoteze de lucru verificate doar la momentul scrierii. Şi capitolele sunt organizate ca scurt-metraje, oarecum ca la Don Delillo. De regulă, un capitol nu sare de trei pagini şi nu conţine mai mult de o întâmplare. Nici intrigile secundare nu concurează firul narativ principal. Numai de pe la pagina 50 încolo ne sunt sugerate implicaţii detectivistice. Toate aceste strategii mă determină să mă gândesc că scriitoarea a avut în vedere posibila ecranizare a romanului şi a încercat să uşureze ulterioara scriere a scenariului aferent. Dacă se va face un film după acest roman, cu siguranţă el va mixa studiul de moravuri cu adrenalina şi palpitaţiile spectatorilor. Bineînţeles, riscul în cazul axării pe surpriza deznodământului este ca opera de artă respectivă să nu fie frecventată decât o singură dată. Dar cum trăim vremuri prezentiste, în care posteritatea mai există doar în minţile artiştilor grav narcisişti, scriitoarea se poate să fi întocmit cel mai bun plan. Oricum, este un mare câştig când un scriitor deja canonic înţelege să accentueze simplitatea şi claritatea, în dauna tiradelor filosoficoase, a întâmplărilor plicticoase şi a frazeologiei încâlcite. Aceste calităţi depun mărturie despre efortul de a fi contemporan cu lumea în care trăieşti – caz rarisim la scriitori…
Dacă cineva se aşteaptă să dau mai multe detalii despre intrigă, n-are decât să-şi pună pofta în cui! Căci scriitoarea nu agreează dezvăluirile pe cale critică. Pe mine unul nu mă deranjează aşa ceva deloc când vine vorba despre vreun roman de-al meu, însă mi se pare că scriitorul are tot dreptul să-i ceară criticului anumite reţineri.
Pot să vă arăt, totuşi, câteva dintre acele comparaţii care bat înspre metaforă şi conferă o doză de fantezie cărţii: „Soarele se ridicase de mult, iar în urma lui, toată partea de nord-est a Bucureştiului rămăsese ca un geam proaspăt spălat”. O cântăreaţă de comerţ se numeşte Li Zeta, probabil de la Lizaveta, iar numele ei „suna ca un jet de apă ori de câte ori ieşea din gura Alexandrei, care îşi lăsa pe e toată energia vocală”. Carina, fetiţa protagonistului, roade aripioare de la KFC, iar tatăl înduioşat îi urmăreşte degetul arătător „ca o agrafă de cuarţ roz”. Acelaşi None, posibil de la Benone (bunuţul), observă chipul unui cântăreţ ce reproduce un refren din Alex Velea: „rădăcinile încordate ale sprâncenelor, faţa ca o gumă mestecată, ochii pe jumătate închişi”. Înainte de a merge la o întâlnire adulterină, None îşi rade scrotul: „Era full, cu testiculele aflate în formă maximă, de vietăţi adormite într-un corset nou-nouţ”. O altă vedetă, Rege Grigorescu, „avea un moţ geluit, ceea ce-l făcea să semene cu un curcan de staniol”.
Dincolo de urmărirea suspansului, mă interesează mai puţin ce, cât cum, în umil respect faţă de opinia lui Henry James din The House of Fiction. Însă mă abate ce-ul de la trebi, pentru că romanciera este absorbită de critica în cheie ironică, soft a realităţii româneşti, în special a lumii media. Eroii, cât mai pot fi ei eroi într-o astfel de lume à la Tipătescu, se ocupă cu interviuri improvizate, îşi tunează ţâţele sau cresc copii răzgâiaţi. Copiii aceştia sunt nişte mici terorişti, aproape ca în orwellianul 1984, dar dependenţi de iluzia vitală a lui Baudrillard. Fascinaţia supremă este Facebook, unde lumea creează profiluri pentru potăile preferate şi, cum ştim, face mult zgomot pentru nimic, mimând comunicarea. Copiii sunt plastifiaţi la KFC, MacDonald’s şi, în general, prin malluri. În furculiţă sunt luate şi gusturile artistice înămolite, dar şi lumea politică. Recognoscibil este Ponta, plaghiatorul, care este încurajat pe Facebook de tot felul de mămici: „Nu uita, scria Mămica, tu eşti vânătorul de piraţi!” Familia din era consumistă nu mai are nici ea vreun sens şi poate de aceea None este tentat să meargă la sursă, să-şi descopere rădăcinile (mai mult nu spui, parol onoarea mea!).
Uneori îmi zic că tonul scriitoarei ar fi putut fi mai muşcător. Bine, unele derapaje sunt atât de ridicole, încât ajunge să le aşterni pe pagină tale quale; de exemplu ultimatumul dat de Carina părinţilor ei cu privire la înscrierea în clasa I doar împreună cu „iubitul” ei, ori reproducerea de versuri din melodiile comerciale: „Băiatul îmi zicea într-una <<hai, Cosmina, hai!>>/Lasă-mă să îţi arăt casa mea din Hawaii”.
Ghiveciul ăsta de „distracţie”, de prost gust, de kitsch total poate fi finalmente sintetizat într-o frază: „toate şerveţelele pentru demachiat sunt îmbibate cu parfum ieftin, care pare făcut din resturi de aftershave pentru sportivi”. Ceea ce ne convinge şi mai mult că Balcanii nu pot fi butoiul cu pulbere al Europei, ci o berărie băşcălioasă în drum spre care, dacă nu faci ochii cât cepele, eşti pulverizat pe trecerea de pietoni de vreun BMW manelist.
Şi totuşi, nu vă speriaţi, cartea nu este agresivă, ba chiar îşi permite unele duioşii pe alocuri. Doina Ruşti îşi cunoaşte cititorii ca pe propriile buzunare şi îi invârte pe degete ca pe inelele cu patină, de familie.
Felix Nicolau
