De curând, la Editura A.T.U. din Sibiu, a apărut volumul „Altera pars”, de Cătălin Pavel. Volumul a fost distins în 2012 cu Premiul “Mopete” pentru manuscris – Premiile naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”, acordate de Asociaţia „Artgothica Sibiu”. Din juriul care a premiat acest manuscris au făcut parte Ion Mureşan (preşedinte), Cornel Ungureanu, Ioan Moldovan, Leo Butnaru şi Felix Nicolau. După debutul cu romanul de excepţie „Aproape a şaptea parte din lume”, la Editura Humanitas, în 2010, Cătălin Pavel debutează şi în poezie. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Personajul e prins între raţionament, mecanisme cognitive, bolgii şi lejeritatea de a se lăsa uneori pradă unui curs firesc al emoţiilor. Care este parcursul atunci când caută sensuri acestui traseu?
Nu e un traseu, e un ambuteiaj… Sîntem „prinși în trafic” la nivel existențial, între probleme, cum spui, de logică, de cunoaștere, de moralitate, de fiziologia emoției, bară la bară. Singura soluție e să scrii. Abia atunci începi să te miști. Scrisul are curioasa proprietate că intensifică și luciditatea și emoțiile, te repoziționează în lume. (Ca și ciocolata). Părerea mea e că doar scriind, obiectivul tău focalizează corect. Mulți scriitori constată cu uimire că abia cînd stau jos și încep să scrie au deodată ceva interesant de spus. În restul timpului ești incomparabil mai plat. Prins în trafic, un om enervat și nimic mai mult.
O vorbă despre « personaj » – personajul unui volum de poezii e mai inconsecvent decît cel dintr-unul de proză, deci e mai greu de spus ce se întîmplă cu el. În poezie nu ai nevoie de tranziții, de explicații. Mobilitate absolută. În roman nu vrei să-ți faci cititorul să se întrebe nedumerit de ce omul tău era cu secunde în urmă cu o torță jos în puțul de la Lascaux, iar acum cumpără cîrnați la Billa. În poezie însă dai pagina și «eu» poate fi dintr-o dată în altă fază lunară, are altă dambla, alte slăbiciuni, alte amintiri chiar… Deci căutatul de sens din întrebarea ta e o cercetare sistematică a teritoriului în proză, și un zbor de recunoaștere fără regulament într-un volum de poezie.
Frumuseţea şi plăcerile vieţii iau naştere din micile revelaţii încărcate de o puritate acută: „mă lămuresc pe zi ce trece/ că eşecul total este absolut posibil”. Lipsa de încrâncenare îl ajută să facă faţă unor situaţii cu potenţial nefast?
Avem limite biologice, psihologice, ne apărăm cu ce putem, încercăm diverse soluții, chiar și eșecul! Partea pozitivă a ratării e că nu mai ai responsabilități față de tine, și de-asta poate părea confortabilă. Dar modul corect de întrebuințare a acestui instrument, a ratării, este de a nu merge pînă la ultima ei consecință, ci de a o păstra lîngă tine doar ca posibilitate, ca substanță de contrast. (În Michaux, în Ungaretti sau Vasko Popa, frumusețea lumii e potențată tocmai de ceea ce în mod normal ar trebui să o zădărnicească, adică de anxietate, de senzația că ai eșuat). Uneori lucrurile au sens doar în spațiul dintre tine și ratarea ta.
„într-o mână e moartea şi într-o mână e viaţa, alege”
Deciziile fundamentale pe care sîntem obligați să le luăm orbește. E de mirare că nu se duce totul de rîpă infinit mai rapid. Oricît ai alege tu, rezultatul e tot viața. Să te-apuci de scris, nu altceva.
Ce s-ar întâmpla dacă „în lume totul ar putea fi ascultat”?
Nu poți să trăiești totul. Dacă măcar ai putea să citești totul ! E uluitor cu cît de puține cuvinte poezia te instrumentează, te pune in the mood. Ai ceva de transmis ? Poezia e serviciul de curierat ultrarapid. Ba chiar cred că poezia e una din cele mai avansate tehnologii de comunicare ale secolului 21. Dar nu cea mai economică și nu cea mai rapidă. Muzica nu poate fi egalată. În comparație cu muzica, orice alte încercări de dialog sînt greoaie ca urșii ghiftuiți. Dacă totul s-ar întîmpla ca muzica în jurul nostru, toate frecările, toată gravitația, stîngăcia, împinsul vagoanelor, războiul cu obiectele, ar fi anulate. Dacă totul ar putea fi ascultat am curge unul într-altul, viața ar avea o fluiditate paradisiacă.
„Frumuseţea este mereu furioasă”
„Frumusețea este furioasă” exact așa cum pentru Kierkegaard creștinismul trebuia să fie un „scandal”, adică să-ți asumi ideile creștinismului și să rămîi amorțit și rezonabil, ca bunii săi concetățeni din Copenhaga, era o contradicție. În text eu mă refeream bineînțeles la iubire, nu la religie, dar ideea e aceeași; frumusețea vine cu ceva uriaș, care nu încape în schemele noastre de zi cu zi, e ceva care într-adevăr te trezește din somn, dar te trezește atît de tare că-ți sar capacele. Nu poți să te tîrguiești cu ea, să cazi la o înțelegere, să te alegi doar cu o revelație „la sfert”. E un mesaj de salvare ca o somație.
Care este cel mai rapid mijloc de deplasare împotriva iubirii?
Nu prea știu cum se fuge de iubire. Pînă acum m-a interesat numai direcția inversă… Mama și tatăl meu nu au fugit de iubire, și sper nici copiii mei să n-o facă.
Care este finalitatea atunci când personajul îşi doreşte să poată înfrunta fericirea?
Da, pentru fericire îți trebuie curaj. E povestea sumbră a slujbașului din Tokyo în Ikiru al lui Kurosawa, treci printr-o ordalie nesfîrșită ca să ajungi la o fericire indirectă, o împăcare tîrzie. Există pare-se și o altă posibilitate, excepțională, în care fericirea e peste tot, fără efort, fără curaj, doar pentru că poți să ții ochii deschiși și să te uiți în jur, cum se uită poetul armean în Culoarea rodiilor a lui Paradjanov. Dar și în cazul ăsta, pentru lipsa de curaj a eroului din film a fost nevoie de curajul regizorului !
