Matei Hutopila a publicat placheta de versuri „în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă”, zidul de hârtie, suceava, 2013. Cartea nu este destinată comercializării, ea se găsește «în libertate» în două exemplare, iar celelalte opt cópii se vor găsi la Biblioteca Națională, în curând. Timp de o lună, câte un exemplar din volum circulă din mână în mână în Suceava, Iași, Cluj, Sibiu, Brașov și București. Volumul a fost lansat în cadrul cenaclului Zidul de hârtie, coordonat de Florin Dan Prodan. Andra Rotaru a dialogat cu Matei Hutopila despre acest “samizdat cu isbn”, în exclusivitate pntru AgenţiadeCarte.ro
Concepţia grafică a volumului îţi aparţine. Care e legătura dintre text şi grafică?
Totală. Fiecare text primeşte harta, teritoriul, x-ul sau x-urile în care. Deşi locurile sunt valabile doar atunci şi acolo, pentru că locurile nu păstrează din oameni decât o amintire, de cele mai multe ori copleşitoare.
Volumul a apărut în zece exemplare, sub egida unui cenaclu. Doar două exemplare se află „în libertate”, circulă prin România, celelalte opt fiind la Biblioteca Naţională. De ce ai optat pentru o astfel de întâlnire dintre cititor şi acest volum?
S-au prăpădit deja două din zece. Restul circulă timp de o lună, până le depun la Bibliotecă, prin câteva oraşe mari, mai puţin cele două care vor rămâne, să zicem, în libertate, despre care nu pot detalia. Publicul mă gândesc că aşteaptă chestii mai voluminoase, apărute în urma experienţelor de pe o perioadă mai îndelungată; cum s-ar zice, nu ştiu cât ar fi gustat un moft de ăsta. Dar mai important, mă simt la adăpost ştiind că volumul circulă într-un cerc foarte restrîns şi fain, iar perioada de expunere – o lună – este una ok. M-am străduit să fie un obiect frumos dar până la urmă lectura e tot ce rămâne dintr-o carte.
Există semne pe care i le laşi cititorului ideal: două exemplare libere, fără obligaţii, citate din formaţii precum alt-J, Jeff Buckley, Franz Ferdinand, un univers comun care se restrânge la fiecare nouă recitire.
Au fost şapte zile cu câteva piese pe heavy rotation, cu marile speranţe, cu minunata prezenţă şi apoi o absenţă devastatoare. Cu încercări de recalibrare şi cu textele astea, pentru că pe hârtie lucrurile devin mai clare. Apoi, nu ştiu dacă a fost o experienţă chiar tămăduitoare; e mult prea devreme să vorbesc despre asta.
Paşii către care se îndreaptă personajul sunt oarecum previzibili, se stabileşte o topografie recurentă a amintirilor. Revederea şi reîntâlnirea prin absenţă a receptorului pare să devină un leit motiv, care uneori e absorbit şi însuşit de însuşi cel care rememorează.
A fost destul de neprevăzută traiectoria, măcar din miezul lucrurilor. De la începutul încrezător la ataşamentul, dezmorţirea, căutarea, călătoria, deciziile luate subit şi ruperea nu uşoară de un trecut călduţ, liniştit şi comod, cu toatele pentru fiorul revelaţiei şi incertitudinile pe care le aduce noul, dar pe care nu poţi să nu le urmăreşti, să nu vezi încotro te îndreaptă, cu orice risc.
Neutralitatea emoţională este cea care ţine loc de motor-nucleu într-un trup care a lâncezit în aşteptare. Doar datorită ei personajul poate să se mai mişte, să o ia „oriîncotro”…
Sau cel puţin asta crede. Un fel de mecanism autoprotector. Distragerea din faţa unui deznodământ răvăşitor. O săptămână a patimilor la finele căreia era aşteptată … Învierea.
