A fi manager cultural în România anului de graţie 2012 înseamnă a fi sinucigaş, masochist, puţin dus cu capul şi extrem de idealist. Cu atât mai mult când instituţiile statului îţi întorc spatele şi îşi strâng mai bine la gură punga bugetelor, luându-l pe „n-am” în braţe. Şi atunci la cine să apelezi? De unde să atragi fonduri? Pentru că inclusiv, sau mai ales, pentru cultură este nevoie de bani. Convingerea unor companii private să sponsorizeze este utopică şi numai perseverenţa sinucigaşului căruia nu îi reuşeşte din prima te ajută să găseşti acul în carul cu fân şi cele câteva companii dispuse să investească în spirit. Ce mai înseamnă să fi manager cultural în România? Ne pot răspunde câţiva oameni, puţini la număr, care şi-au bătătorit spinarea, fundul şi obrazul de la şuturi şi palme, dar care mai au puterea să se bucure şi să zâmbească la finalul unui lucru bine făcut.
Nu m-am decis să scriu despre managementul cultural în România ca sport extrem doar pentru a atrage atenţia. Multora probabil nu li se va părea interesant subiectul. „Ce atâta cultură?” Nu scriu despre asta nici pentru că sunt amatoare de sporturi extreme sau pentru că, supărată că nu am dormit bine noaptea trecută, m-am decis să îmi vărs oful pe cineva. Am ales acest subiect pentru că, de la eveniment cultural la eveniment cultural, eforturile de organizare devin tot mai dispera(n)te, absurde şi sfidează orice urmă de normalitate. Iar rezultatul, adică realizarea unor produse şi evenimente culturale de calitate, educarea şi hrănirea spiritului şi bunului gust al publicului, promovarea adevăratelor valori şi scoaterea lor, măcar din când în când, din întunericul uitării şi din intimitatea cercurilor închise, lasă rece exact pe cei pe care ar trebui să-i entuziasmeze. Nu mă pot numi manager cultural, dar vorbesc „din interior” şi cred că pentru mulţi oameni nu e greu de imaginat că aceasta este realitatea. Ceilalţi sunt fie naivi, fie indiferenţi.
Rămân la fel de sinucigaşă, masochistă, dusă cu capul şi idealistă, pentru că aleg în continuare să cred că hrănirea spiritului este mult mai importantă decât îmbuibarea corpului şi alimentarea mizeriei care, într-o măsură mai mică sau mai mare, ne aşteaptă pe toţi după un colţ. Prefer să merg în direcţia opusă!
Dorina CIOPLEA
