De curând, la Editura Limes a apărut volumul de poezie „Depresie” de Vasile Baghiu. Scriitorul a publicat mai multe volume de poeme, o culegere de proză scurtă, un roman, precum şi numeroase articole, cronici literare şi eseuri în periodice. Este inventatorul “himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o direcţie nouă în poezie. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Sunteţi iniţiatorul „himerismului”. Care sunt dezideratele acestui concept şi care au fost sau care pot fi consecinţele manifestului?
Himerismul este răspunsul în plan poetic şi cu mijloacele poeziei la o situaţie concretă de viaţă, mai precis soluţia proprie la situaţia în care mă aflam în anii optzeci, când începusem să scriu: izolat la sanatoriul de tuberculoză unde lucram din proprie iniţiativă şi izolat în România de atunci. Nimic patetic şi literaturizant, totuşi. Doar fapte de viaţă, ca să spun aşa. Cuprinzând în el transfigurare, călătorie, boală şi ştiinţă, adică cele patru elemente definitorii, himerismul îşi propunea (lucru valabil şi acum), încă de la primul manifest din 1998 (dar şi mai înainte, prin poemele din Gustul înstrăinării, Rătăcirile doamnei Bovary şi Maniera), o ieşire din oboseala tematică şi formală a postmodernismului, o cale de a anula – prin personajul Himerus Alter, care călătoreşte nestingherit oriunde – graniţele lagărului socialist şi alte tipuri de graniţe (care încă sunt funcţionale în mentalitate), un mod de a ieşi din provincialismul provinciei România, o posibilitate de a trăi în realităţi paralele (nu în ficţiune!) asemănătoare, să zicem, acestei aşa-numite „second-life” din spaţiul virtual. Himerismul şi-a propus, de asemenea, reinventarea utopiei romantice, prin teleportarea în spaţiu şi timp care se întâmplă în poemele himeriste. În mare (nu pe uscat, ca să încerc o glumă), dezideratele au fost cam acestea (şi încă mai sunt), dar importantă rămâne – cred eu – ideea schimbării realităţii de care nu eşti mulţumit, a încercării de a modifica datele realităţii din jur în aşa fel încât – la început prin „auto-amăgire poetică”, apoi, încetul cu încetul, prin „trăirea live” a cât mai multor situaţii proiectate himeric – viaţa să devină, fie şi numai în parte, un rezultat al fanteziei poetice. Consecinţele manifestului? Nu-mi dau seama foarte limpede. Una ar fi poate aceea de a oferi idea că poezia poate fi şi trăită, nu numai scrisă, că poate deveni pur şi simplu un stil de viaţă, aşa cum a devenit în cazul meu, un om care a ajuns să călătorească la propriu şi să trăiască „live” propriile fantezii poetice himeriste. Alta ar fi poate deprovincializarea atitudinii şi a comportamentului din spaţiul nostru în general, prin anularea complexelor de „poeţi ai Estului”, prin adoptarea de către poeţi a unui mod de a fi care să îi arate mai mult ai lumii şi mai puţin ai unui loc anume de pe pământ. Consecinţele, în plan poetic sau chiar în zona socio-ideologică, se vor vedea în timp, sau nu se vor vedea deloc. Personal, mă interesează foarte mult aici mecanismul prin care poezia şi viaţa se influenţează una pe alta. Pentru mine, poezia este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă, am mai spus aceasta şi cu alte ocazii, iar conceptul himerismului îmi oferă calea de a înţelege mai bine relaţia dintre viaţă şi poezie.
În ce mod a interacţionat „himerismul” cu fracturismul sau cu alte curente literare de dupa 2000, în urma publicării volumului „Fantoma sanatoriului”, Editura Vinea (2001)?
Când a apărut, în 1998, himerismul avea de interacţionat, cum spuneţi, doar cu frământările postmoderniste, mai precis cu ceea ce mai rămăsese din ele în anii nouăzeci. Nimic altceva nu exista în peisaj. Himerismul se voia o inovaţie, o schimbare de paradigmă, aşa că a interacţionat cu postmodernismul, cu ceea ce găsise, altfel spus, „la locul faptei”. Şi nici măcar nu propunea o confruntare directă, ci doar o existenţă paralelă. Reacţia a venit mai mult din partea unor poeţi aparţinând generaţiei şaptezeci (C. Abăluţă, Nora Iuga), care şi-au văzut exprimate teoretic propriile fantasme poetice, din partea unor optzecişti (Al. Muşina, L. I. Stoiciu, D. Chioaru), care au recunoscut validitatea noii orientări, precum şi din partea unor congeneri nouăzecişti (N. Tzone, N. Coande, R. Cesereanu), care au luat apărarea „diferenţei”, dar nu în ultimul rând din partea unor critici (M. A. Diaconu, M. Mincu), care au subliniat caracterul novator al noii poetici. Fracturismul şi celelalte curente au venit un pic mai târziu, în câţiva ani, şi nu s-au raportat la himerism în nici un fel. Poate că himerismul le-a încurajat apariţia, cum se întâmplă de obicei în spaţiul literaturii, unde idei care plutesc în aer nu au nevoie decât de un semnal pentru a ieşi din tăcere. Într-un fel, himerismul a dat tonul febrei milenariste a manifestelor, nu a „picat” în mijlocul acelei febre, cum spune Al. Cistelecan într-un articol despre himerism. A arătat că schimbarea nu are nevoie decât de un pic de curaj. Normal ar fi fost ca ele, curentele care au urmat, să fi interacţionat cu himerismul şi nu invers. Nu s-a întâmplat aşa poate şi pentru că noua generaţie de poeţi şi scriitori nu era foarte preocupată de comunicare, ci mai mult de afirmare. Ceea ce până la un punct este firesc şi de înţeles. Nu ar fi târziu nici acum. Şi nu va fi târziu niciodată. În fond, comunicarea este cheia normalizării vieţii literare de la noi. Iar simpla existenţă a acestor concepte, manifeste, paradigme – chiar şi aşa, fără să se uite unele la altele – poate fi un punct de pornire a unui dialog sau a unei confruntări. Mai ales că nu puţini au devenit între timp himerişti în stilul poetic fără să-şi dea seama sau fără s-o recunoască. Eu sunt atent la toate aceste mişcări ideologic-literare – pe care le găsesc foarte interesante – şi încerc să înţeleg substanţa lor. Sunt oricum bucuros că există, pentru că existenţa lor este un semn de vitalitate a literaturii de la noi.
Ce se întâmplă după ce „poţi afla cel puţin ecuaţia secretă doar din câteva elemente disparate”?
Nu se întâmplă nimic deosebit. Înseamnă poate doar că ai ajuns să prinzi ceva din esenţa vieţii, din secretul ei. Fragmentul acesta de vers din volumul „Depresie”, pe care aveţi amabilitatea să-l citaţi, este o aspiraţie, fireşte, de a pune la un loc „elemente disparate” ale vieţii, de a descoperi ceva ce ar putea să aducă lumină. „Ecuaţia secretă” este aceea pe care o caută azi parcă mai mult savanţii decât poeţii, este cifrul care poate deschide multe mistere, inclusiv pe acela al trăirii vieţii la nivelul cel mai individual cu putinţă, este punctul de atracţie pentru o viaţă trăită în tensiunea continuă şi narcotică a poeziei.
Anumite realităţi dure precum bătaia de joc sau cinismul îşi găsesc un loc „privilegiat” în traseul care duce la „Depresie”.
Bineînţeles că realitatea socială şi politică de la noi, la care faceţi aluzie, nu mă lasă indiferent. Îmi pasă de ea şi uneori ea se infiltrează în poemele pe care le scriu, ca în „Judeţul disperării” sau „Crize puse pe îngrăşat” şi încă în alte câteva poeme. Este un fel de a trăi simultan în momentul istoric al tău şi de a fi şi „out of time” un pic, aşa cum reuşesc poeţii americani din secolul douăzeci, care mie îmi plac în mod deosebit. La depresie se ajunge şi pe calea frustrărilor de natură socială, bineînţeles, deşi ea este mai mult o chestiune profund individuală, pe care specialiştii încă o ţin sub cercetare. Pare să fie problema cea mai gravă şi mai specifică a modernităţii, pe care, din păcate, ajung să o cunoască din ce în ce mai mulţi oameni. Poetic vorbind şi pentru că tema bolii mă interesează în chip special (în fond, boala este o trăsătură a himerismului), depresia are pentru mine infinite valenţe, încă neexplorate, oaze de poezie trăită, filoane de trăire poetizată, nuclee de stări de la care se poate porni mai departe în tatonarea acestei experienţe de viaţă speciale pe care noi o numim în mod puţin cam eronat poezie în înţelesul ei de artă. Trăirea într-un mediu social plin de nedreptăţi poate fi provocatoare din punct de vedere poetic, dar este în acelaşi timp şi extrem de frustrantă în plan individual, iar ieşirea se face cel mai adesea prin boală (depresii, nevroze, cancere etc.), însă şi prin poezie, deopotrivă luată ca artă în general şi ca stil de viaţă.
De curând, la Craiova, aţi fost invitat la evenimentul „Scriitori la TRADEM”, unde aţi vorbit despre „Poezia ca stil de viaţă”. Care au fost principalele stiluri de viaţă, opuse acestuia, întâlnite în auditoriu?
Oamenii care au venit acolo la întîlnirea cu mine au, fiecare, vieţile lor proprii şi personale, cu partea de poezie de care sunt mai mult sau mai puţin conştienţi, ca toată lumea, de altfel. A fost drăguţ din partea lor să vină, cum la fel a fost şi din partea prietenului meu, poetul Nicolae Coande, să mă invite. Nu mi-a stat capul să văd eventuale diferenţe între ceea ce aş crede eu că este un stil de viaţă poetic şi ceea ce aş fi putut observa în auditoriu. Eu nu înţeleg „poezia ca stil de viaţă” ca pe ceva rupt de viaţa obişnuită pe care noi oamenii o avem pe pământ, cu alte cuvinte ca pe ceva desprins de viaţa de zi cu zi pe care toţi o trăim, cu partea ei mai mult sau mai puţin spectaculoasă, mai mult sau mai puţin interesantă. Partea de noutate pe care eu o aduc, ca să zic aşa, în toată această chestiune a „poeziei ca stil de viaţă” ar fi doar idea gradului de conştientizare individuală a firului poetic care ne conduce în viaţă. Pentru că deşi fiecare din noi avem trăiri poetice, foarte puţini suntem preocupaţi să le oferim un sens lămuritor pentru ceea ce suntem ca fiinţe individuale. Stilul de viaţă poetic este din punctul meu de vedere unul care îl pune pe om în alertă faţă de fenomenele vieţii interioare în aşa fel încât o trăire sau un sentiment să capete o intensitate mult mai mare faţă de o ştire de la televizor, o plimbare prin oraş sau o perioadă de muncă încordată la serviciu. Toate aceste trei exemple de „întâmplări” exterioare şi încă altele de această natură pot deveni importante în această perspectivă a stilului de viaţă poetic numai dacă reuşim să le topim în magma unor sentimente şi trăiri profund individuale şi intens conştientizate. În toată această ecuaţie, poezia scrisă are un rol de catalizator, dacă pot spune aşa, este doar pretextul pentru trăirea poetică. Dovada că acest stil de viaţă în care intensitatea trăirii obnubileză evenimenţialul este posibil este însuşi faptul că în ce mă priveşte am urmat şi în viaţă poezia pe care am scris-o pe hârtie. Am inventat himerismul pentru că îmi doream să trăiesc liber, să mă mişc în voie în lumea noastră largă dar plină de restricţii, iar himerismul m-a împins pur şi simplu la trăirea pe viu a lucrurilor care îl alcătuiesc. Aşa se întîmplă că de mai bine de zece ani călătoresc pe urmele personajului meu, Himerus Alter, că trăiesc situaţii pe care numai în poezia scrisă le-am trăit. Este de fapt una din trăsăturile specifice ale himerismului: trăirea live a propriei ficţiuni poetice.
Merită „să vorbim, să râdem, să trăim, până când va veni ceva ce seamănă cu poezia”?
Merită. Şi spun aceasta fără a încerca neapărat un comentariu la acest alt fragment de vers din „Depresie”. Viaţa este mai importantă decât poezia. În ierarhia valorilor, arta trebuie să fie pe locul doi. Aşa este firesc, aşa este uman. În acest sens, nici un artist – fie el şi genial – dar ce mai înseamnă genial în zilele noastre? – nu este îndreptăţit să-şi persecute familia sau prietenii – cum se întâmplă, din păcate, uneori – în numele ideii că persoana lui ar fi mai de preţ decât alte persoane în baza faptului că este suportul şi nucleul unei creativităţi ieşite din obişnuit. Acest tip de comportament îl numesc eu provincialist şi este în fapt un abuz psihologic. Poezia trebuie să aducă normalitatea în viaţă. Normalitatea emoţională, atât de răvăşită în epoca noastră. Aşadar, trăim viaţa în toată normalitatea ei, iar când vine „ceva ce seamănă cu poezia”, devenim doar un pic mai atenţi, adică ne punem în alertă mecanismele emoţionale, acelea care transformă şi evenimentele exterioare în trăiri poetice de cea mai mare autenticitate.
„Aş zice să procedăm mereu aşa: tot ceea ce este umil/ şi neînsemnat/ să devină demn şi important, iar ceea ce se insinuează în frunte să fie pus pe lista de aşteptare…”
Acest „procedeu” poate fi de fapt o parte din idea poeziei ca stil de viaţă. Eu cred că este mai benefic în viaţă în plan emoţional să fii inclus pe o listă de aşteptare decît să găseşti mereu locul cel mai din faţă, ţinut mereu de altcineva dinainte, anume pentru tine. Ai timp astfel să înţelegi ceea ce se întâmplă, ai timp astfel să experimentezi trăiri poetice adevărate, ai timp astfel să vezi cum important şi cu sens nu este să câştigi şi să fii victorios mereu, nu este să ajungi în frunte, ci să fii în stare să ajungi la întâlnirea cu propriile trăiri, să treci senin peste insulte, frustrări, umilinţe, pe care să le integrezi în trăirile poetice. În acest înţeles, când vizitez un oraş, nu mă las impresionat atât de mult de aspectul propriu-zis al clădirilor şi al străzilor, cât mai mult de oamenii pe care îi întâlnesc. Încerc să empatizez cu spiritul istoric al locului, cu duhul lui. Dacă se întâmplă să şi cunosc personal oameni din acel oraş, atunci pot să mă declar mulţumit şi încă vieţuind în teritoriul stilului de viaţă poetic.
De ce „Depresie”?
Poate pentru că atunci când am scris acest volum de poeme, în toamna anului trecut, mă aflam în străinătate, departe de cei dragi şi într-o stare aproape depresivă, între două corecturi la un roman, pe care acum îl aştept cu multă nerăbdare să apară la o editură importantă din România. Poate pentru că în intervalul acela de numai o lună în care am scris poemele eram îngrijorat de veştile primite de la doi prieteni buni care trăiau în plină depresie. Poate pentru că timpurile pe care le trăim sunt cam depresive. În fine, poate pentru că mi-a plăcut pur şi simplu – în spirit himerist – să mă las dus de acest fir al bolii cu fiecare vers pe care l-am trăit şi l-am scris. „Depresie” este revitalizarea unui motiv mai vechi din poezia mea şi poate fi începutul unei etape noi a vieţii mele de scris şi trăit în acord cu poezia.
