În 2011 Florin Hălălău a publicat un nou volum de poezie, intitulat “Asigurări de viaţă”, Editura Brumar. “mă trece moartea mică/ cu degetele osoase/ peste craniul meu obosit/ mă întreb cum s-au simţit oare/ popescu sorescu/ cînd i-a luat valul/ mariana marin şi stratan/ legănîndu-se pe muchie/ iustin panţa zburînd”, a scris autorul. Andra Rotaru a dialogat cu Florin Hălălău, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Ce poate fi începutul când nu este “un morman de iluzii/ aşa cum Dumnezeu/ în faţa celor şapte zile/ striga cuvântul/ printre ceruri şi pământuri/ nenăscute”?
Începutul are voluptatea lui. Bucuria este plină la începutul unei călătorii, când aşteptarea este febrilă şi secvenţa pornirii se desfăşoară în slow motion. La fel mi se întâmplă şi în literatură. Atunci când am o idee de poem sau de povestire, abia aştept să o scriu pentru a o auzi cum sună. Sau atunci cînd am terminat de citit o carte care mi-a plăcut, ard de nerăbdare să o spun şi altora. Aşadar, cred că începutul este foarte important, lucrurile odată pornite seamănă trenului care prinde încet-încet viteză, pentru ca după câteva minute deja să gonească.
Personajul poezia este plimbat prin lume precum un om drag.
Era o vreme când luam poezia cu mine peste tot. În fabrică, printre utilaje huruitoare, am scris pagini dintre cele mai bune. Pe stradă, în metrou, autobuz, troleibuz, tramvai. Toate acestea sunt locuri în care se întâmplă lucruri uluitoare şi este suficient să caşti bine ochii şi urechile pentru a te umple cu poezie. Chiar dacă acum, la maturitate, grijile sunt mai multe, poezia continuă să mă viziteze şi mă bucur de fiecare întâlnire.
Ce se întâmplă într-o casă din care poezia intră şi iese?
Se face curent. Un nou curent în poezia româneascăJ Poezia vine pe la fiecare şi de multe ori trebuie să fim traşi de mânecă de cel de lângă noi pentru a o apuca din zbor şi a o prinde în insectar.
Volumul e înţesat de tributuri aduse literaturii, bibliotecii, poeziei, locurilor care mustesc de cultură, iar uneori ele devin senzuale, “ca pielea femeii iubite”
M-am îndrăgostit de literatură în adolescenţă şi, cu timpul, a devenit iubita la care mă întorceam după ce terminam treburile zilnice. Nu m-a înşelat niciodată şi mi-a oferit întotdeauna ore de desfătare. Cu biblioteca este o altă poveste. Am o plăcere nemaipomenită să îmi aranjez cărţile în bibliotecă. Nu e musai să fi luat o carte nouă pentru a le schimba ordinea. De multe ori este doar un pretext pentru a le mai mângâia, pentru a le mai mirosi parfumul de hârtie proaspăt tipărită, pentru a le răsfoi încă o dată şi de a mă bucura că le am. Când îmi place o carte, trebuie neapărat să fie a mea. Nu pot citi cărţi împrumutate, pe care după ce le citesc, de obicei repede, să fiu nevoit să le înapoiez. Cartea a fost pentru mine prima concretizare a ideii de proprietate. Îmi place să-mi privesc biblioteca, să urmăresc cărţile cu ochii şi cu ochii minţii, să simt cum „privirea stăpânului îngraşă vita”.
Ce reprezintă pentru tine „moartea mică”?
Când eram mic, îi auzeam pe mama şi pe tata, atunci când îi străbătea un frison de frig, că m-a trecut moartea mică. Expresia mi-a rămas în minte şi am ajuns s-o folosesc într-un poem, în care văd moartea mică un fel de antrenament, de pregătire pentru moartea definitivă.
Cum e să convieţuieşti într-o familie de poeţi?
Paradoxal, este bine. Sigur că nu vorbim toată ziua despre literatură. Cum spune Cătălina: “Când mă gândesc la poeţi / Am impresia că stau toată ziua / Scriu citesc / Şi ei / Săracii / Sunt oameni normali”.
Ai debutat revuistic în 1993, în “Adevărul literar şi artistic”. Cum ţi se pare că a evoluat peisajul poetic de atunci şi până acum? Te identifici mai mult cu noile curente literare, îţi găseşti apartenenţa?
Acum îmi dau seama ce mult a trecut de atunci. Iustin Panţa ieşea cu a doua carte Lucruri simple sau echilibrul instabil, Cristian Popescu tocmai ce scosese Arta Popescu, în timp ce Ioan Es. Pop încă nu debutase cu Ieudul fără ieşire. Peisajul poetic era plin (ca şi acum). Eu descopeream în 1990 rafturile cu cărţi de poezie de la librăria Academiei (de lângă biserica Zlătari) şi petreceam acolo ore întregi citind. I-am descoperit atunci pe Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Angela Marinescu, Florin Mugur, Ioanid Romanescu. În literatura română s-a scris mereu poezie de calitate. Nu mă identific cu un anumit curent literar, iar cât priveşte apartenenţa o s-o citez pe Diana: “la naiba / nu fac parte din nici o generaţie / mă doare-n cot / de generaţii”
De ce titlul “Asigurări de viaţă”?
Venind acasă de la parastasul de un an de la moartea tatălui meu, am găsit în cutia poştală o scrisoare de la compania unde am încheiat o asigurare de viaţă. Mi s-a părut o ironie a sorţii şi am scris în aceeaşi zi poemul care până la urmă a dat titlul blogului şi al cărţii. Viaţa mea este un şir nesfârşit de coincidenţe.
Felicitari pentru volum!