“Dependenţa economică acompania toată lumea de la naştere până la moarte”

Expoziţia «HISTORYLINE» EXIL ŞI COMUNISM ÎN ROMÂNIA de Christian Paraschiv, unul dintre cei mai importanţi artişti plastici ai generaţiei `80, poate fi vizitată la Galeria Oudin Art Contemporain din Paris. Cu ocazia vernisajului, s-a lansat şi monografia bilingvă (româno-franceze) “Negrul este culoarea limbajului” de Christian Paraschiv, un proiect în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti. Andra Rotaru a dialogat cu Christian Paraschiv, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

În perioada 7 aprilie-28 mai 2011, la Galeria OUDIN ART CONTEMPORAIN (3 Rue Martel, Paris), expoziţia «HISTORYLINE» EXIL ŞI COMUNISM ÎN ROMÂNIA poate fi vizitată de publicul iubitor de artă contemporană. Care este liantul dintre expunerea lucrărilor şi expunerea viziunii care a dus la crearea lor, astăzi?

Cu câtva timp în urmă, unul dintre elevii mei de origine tibetană, care trăieşte ca şi mine în exil, mi-a povestit că nişte prieteni i-au vorbit de comunism ca şi cum a fost prost aplicat în ţările de Est, şi că este o ideologie cu reale posibilităţi pentru viitor. Făcând efortul de a rămâne calm, încep să îi povestesc destinul ţării mele România. Comunismul în România a fost impus cu forţa de Armata Sovietică, în august 1944, când armata română a întors armele împotriva nemţilor, ca urmare a Loviturii de stat organizată de Rege, şi care a permis ocuparea ţării de către ruşi într-un timp record.

Fotografiile de arhivă arată câţiva zeci de tovarăşi mergând în întâmpinarea trupelor ruseşti ce intrau în Bucureşti. În fine… orişicine care este pasionat de istorie, poate să se documenteze, să constate că forţând abdicarea regelui, în 1947, şi cu alegerile falsificate, ţara a devenit comunistă în numai 3 ani.

Eu sunt născut în 1953, în acest regim. Deci pot spune că am “beneficiat” cu forţa, odată cu naşterea, de această educaţie comunistă 100 %. Pentru a înţelege exact lucrurile, voi începe prin descrierea unei societăţi unde noţiunea de individ- persoană unică şi non repetabilă- nu are nici un sens, fiindcă nu există, prin decret ideologic. Persoana este înlocuită cu uniforma. În ţară, tu ai un unic tată: dictatorul, şi o unică mamă, soţia lui.
Un sistem ce este fondat pe propietatea comună a tuturor, unde fiecare este proprietar pe tot şi pe nimic în acelaşi timp, unde proprietatea privată nu mai există. Deci noţiunea de responsabilitate individuală a dispărut. Locuim într-o casă şi cum nu suntem direct proprietari, casa nu este îngrijită, lucrările de întreţinere sunt făcute de Stat, în principiu. Uzinele, pământul, terenurile agricole, bunurile culturale şi materiale devin nişte ruine.
Într-un sistem unde nu există proprietate privată, concurenţa nu există deloc, produsele alimentare, fructele, legumele, pâinea, uleiul, untul, iaurtul sau hainele, mobilele etc…sunt identice. Calitatea produselor nu are nici o importanţă, nu este o preocupare, consumatorii se supun, nu au de ales. Uniforma este generalizată începând cu grădiniţa.
Programul de muncă este încontinuu, de luni până sâmbată. Duminică, de multe ori, muncă patriotică, două săptămâni de concediu pe an şi două zile libere pe an. În felul acesta populaţia este ocupată tot timpul, nu mai are timp să gândească. Totalitarismul stâlceşte totul. Cei care refuzau să se îmbrigadeze erau consideraţi ca inamici ai poporului şi riscau a-şi pierde libertatea. Naţionalizarea totală tăia orişice autonomie a cetăţeanului. Dependenţa economică acompania toată lumea de la naştere până la moarte.
Totalitarismul sistemului a condus la pierderea totală a libertăţii individuale şi pentru a încerca a avea una chiar minimă, trebuia să aparţii partidului. Cultul extrem al personalităţii şi practica dictaturii tovărăşeşti instaurase controlul spiritual prin care «  un mare spirit » gândea pentru tot poporul. După decembrie 1989, totalitarismul s-a prăbuşit, şi dependenţa economică a persoanelor a fost înlocuită din ce în ce prin autonomia individuală; a câştiga banii necesari vieţii tale prin mijloace proprii a permis creşterea autonomie individuale şi apariţia pluralităţii unor interese în societate.

Omul nu este numai materie şi carne, existenţa sa spirituală şi morală este mult mai importantă ; centrul sensului moral este demnitatea morală şi importanţa acordată acestei demnităţi  este sursa sensului justiţiei. O societate guvernată normal, asigură ordinea şi garantează de o manieră fermă demnitatea umană. Dacă sfârşitul războiului rece a fost considerat ca un sfârşit al acestei «istorii», şi dacă sistemul liberal a putut încetul cu încetul să înlocuiască sistemul despotic, totul a fost posibil fiindcă primul este bazat pe principiul demnităţii umane, pe când al doilea nu recunoaşte acest principiu şi îl calcă în picioare
Această tranziţie postcomunistă trebuie să rezolve problema: din ce în ce mai prezentă în această ţară, garanţia demnităţii umane. Un singur bemol: prezenţa aproape generalizată, în toate structurile sociale, a oamenilor din vechiul partid şi Securitate, nostalgicii vechiului regim.

Mulţi artişti au luat calea exilului în perioada de după instaurarea comunismului, pentru a îşi salva destinul şi arta în care credeau. Ce opţiuni au avut cei care nu au putut să ia calea exilului? S-a putut crea vreo breşă în sistem, care să le permită artiştilor să creeze doar într-o cenzură autoimpusă? Au fost interzişi, au fost umiliţi şi privaţi de posibilitatea de a expune ceea ce creau?

Mă întrebaţi ce au făcut cei interzişi- deci vorbiţi de seria mea de Feminin/Masculin, serie interzisă în România comunistă, cu toate că în istoria artei tema nudului este o temă clasică. În epocă, nu existau artişti interzişi; cred că am fost singurul. Îmi aduc aminte de directorul muzeului Kunsthalle din Manhaim, care a venit la atelier şi a ales din seria Feminin/Masculin vreo 15 lucrări pentru o expoziţie românească la ei. Artistul Viorel Mărginean, cel ce conducea UAP în epocă, era prezent şi s-a angajat să trimită lucrările. După aceea, cenzura/Partidul a decis  să trimită lucrări mai vechi, mai « cuminţi », din seria Tumulus şi nici una promisă. Când am făcut o cerere de expoziţie la Bucureşti, în 1982, răspunsul a fost negativ fără nici o explicaţie.

Lucrurile erau tulburi, de tip balcanic, totul era făcut cu precauţii, cu mare grijă, dar rezultatele erau perfecte pentru dictatură, nu se spunea Nu, se minţea prin Omisiune. Îmi aduc aminte când am fost numit în juriul UAP ( pentru a nu lua premiul la pictură cu expoziţia mea de la Simeza), numit în acest juriu cu toate că nu aveam dreptul, conform statutului eu eram numai membru stagiar UAP – cazul lui Ion Grigorescu este foarte elocvent; a fost supus la vot premiul la pictură între domnul Grigorescu şi domnul Ilfoveanu; iese câştigător Ion Grigorescu. După o săptămână juriul este reunit din nou. Trebuia să votăm din nou, şi, deci, preşedintele juriului, Domnul Frunzeti având echivalentul de 2 voturi, schimbă decizia fiindcă voturile erau egale; deci directiva de Partid a fost aplicată. Aproape toţi artiştii consacraţi au făcut portretul Dictatorului, pe lânga cei pe care îi ştie toată lumea au fost şi Bitzan, Setran, Wanda Mihuleac etc. Eu nu am pictat portretul lui Ceauşescu. Până şi Ion Grigorescu a fost ales să îi facă portretul, dar cei ce i-au comandat această lucrare au căzut în propria lor capcană, căci Ion a făcut un fel de King Kong care avea mâinile deasupra unor blocuri de locuit. L-au hăituit să facă modificări şi până la urmă l-au refuzat, pretextând că nu seamănă.
Cât am condus Atelierul 35 am debutat mulţi artişti interesanţi, care făceau exact ce nu trebuia, adică o prezentare a realului, a STĂRII DE AŞTEPTARE ÎN CARE NE GĂSEAM CU TOŢII. Împreună cu Criticul de artă Procopovici, complet ignorat şi uitat în ziua de astăzi, am intinerat în ţară o serie de expoziţii în care expuneam împreună cu Dan Mihălţeanu, Teodor Graur, Olimpiu Bandalac, Marilena Preda Sânc  etc. Expoziţii foarte prost primite, cu articole îndârjite critice scrise de tovarăşi aleşi de securitate. Îmi aduc aminte că am răspuns în Scânteia tineretului la rubica cititorii îşi spun cuvântul (am articolul) acestor pseudo vizitatori şi mă întreb acum, cum s-a putut, că nici un artist sau critic nu îndrăznea să răspundă, şi mai ales în scris tovarăşilor. Ce vreau să spun este că fapte de opoziţie au existat, dar cei ce au puterea şi voinţa de a menţine o anumită ordine a valorilor în România, fac şi au făcut totul ca o ruptură reală să existe şi acum  între cei plecaţi, care pot perturba ORDINEA IMPUSĂ, care pot spune lucrurilor pe nume, şi cei rămaşi, care în mare măsură au fost « strânşi cu cleştele ». Vă dau exemplu valul de indignare ce a cuprins intelectualitatea românească în faţa celor spuse de HERTA MULLER la conferinţa de la Bucureşti; şi care are perfectă dreptate.

S-a vorbit mult despre in between, despre imposibilitatea apartenenţei la cultura în care artiştii s-au autoexilat şi, totodată, la imposibilitatea de a se mai putea percepe ca artişti ai ţării originare. Cum a fost în cazul dvs.? Ce efecte benefice a avut plecarea şi care a fost reversul?

Exemplul lui Cioran este flagrant. Un gânditor ce a ajuns să dea complexe francezului de rând prin felul în care şi-a apropiat şi practicat această limbă, limba franceză, ce nu era limba lui. Mă gândesc că poate cultura românească, mai ales între cele două războaie era atât de firesc înscrisă în Europa, încât un exilat de origine română nu simte complet altfel decât un francez. De altfel, acum câţiva ani am făcut un performance de tip BIOART, intitulat CÂND SUNT FRANCEZ SUNT ROMÂN ŞI CÂND SUNT ROMÂN SUNT FRANCEZ, la Paris şi la Bucureşti.

Care sunt efectele lipsei unui cenzor în arta plastică şi care sunt pericolele libertăţii?

Artistul de astăzi trebuie să aibă ceva a spune, suntem toţi unici şi de nerepetat, dacă suntem capabili să arătăm «aceasta» în tot ce facem, adică într-o operă, într-o viaţă şi nu într-o lucrare sau mai multe lucrări, cred că suntem pe drumul cel bun. Libertatea trebuie înţeleasă în sensul demnităţii fiecăruia dintre noi, deci există o limită firească în normalitate.

Cu ocazia vernisajului expoziţiei dvs. «HISTORYLINE» EXIL ŞI COMUNISM ÎN ROMÂNIA, în data de 7 aprilie 2011, aţi lansat şi volumul “Negrul este culoarea limbajului”, un proiect realizat în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, care cuprinde un dialog cu Ion Grigorescu din anii `80, precum şi texte critice semnate de Ralf Marsault, Marin Gherasim, Dorina Bohantov, Magda Cârneci, Carmen Ioviţu, Mihai Plămădeală, Adriana Oprea, Agnès Giard, Adrian Guţă, Sébastien Lecordier şi Alain Oudin.

Proiectul este  urmarea  expoziţiei restropective pe care am avut-o în 2007, la Bucuresti, la MNAC, invitat fiind de domnul Mihai Oroveanu.

Deci am lucrat doi ani pentru punerea în pagină, cât şi pentru a recenza şi fotografia  toate lucrările din colecţia mea şi din colecţii particulare şi de stat. Această monografie rezumă aproape 30 de ani de activitate artistică în care, pe lângă texte critice sau texte personale, sunt reproduse mai mult de 400 de lucrări.

Literatura contemporană, de exemplu, abundă în tematici predecembriste şi postdecembriste, literatura română cu tematică comunistă vinde bine în afară, criticarea sistemului şi dezvăluirile arhivelor CNSAS au devenit unele dintre cele mai în vogă subiecte ale ultimilor ani. Care sunt tendinţele în artele plastice, în România, în ultimii ani? De ce este nevoie ca tinerii să aibă acces la cât mai multe informaţii despre istoria aceasta recentă? Cum au trecut alte ţări, în artă, peste situaţii istorice şi politice asemănătoare?

Da, cred că există o modă în Occident de a asimila totul din ţările de Est, la acest fost sistem Comunist sau Postcomunist. Aceasta nu vine dintr-o nevoie profundă de a înţelege, aici este vina noastră, a generaţiei mele probabil, căci văd mulţi tineri artişti români care nu au cunoscut comunismul şi care recuperează această perioadă într-un fel de REALISM POSTCOMUNIST fără prea mare înţelegere, prin lipsa unui ACT TRĂIT. Internetul a adus în cotidian imaginea de tip realist şi asta peste tot, nu numai în Franţa sau România, deci o înţelegere de tip Imagine devine mai normală decât cea a Cuvântului.

Care sunt proiectele la care lucraţi în momentul de faţă?

Am un an foarte aglomerat. Voi lansa monografia şi la Bucureşti, şi la Bruxelles, nu doar la Paris; pentru moment vă pot spune că lucrez la un performance/25 de minute/ de tip BIOART, pe care îl voi realiza în mai la Paris şi la Bucureşti, cu titlul PARCĂ SUNTEM ŞI NU SUNTEM LA FEL/ AMESTEC DE ADN PRELEVAT PE ARTIST CU AND-ul UNUI PARTICIPANT VOLUNTAR.