Totdeauna, în aceste zile de decembrie, mă gândesc că puteam să fiu mort. Deja putrezit. Că am scăpat, a fost un concurs fericit de împrejurări. Aşa sunt cei care au murit în decembrie 1989. Putreziţi, poate doar oase, cu sicriele sfărâmate de pământul care s-a tasat. Viaţa noastră este clădită pe moartea lor, pe crimă. Iar majoritatea vinovaţilor pentru masacrul de atunci sunt liberi. Şi ne dau lecţii.
Văzând relativ recentul sondaj de opinie CSOP, unde se spune că 83% dintre români declară că n-au avut de suferit în perioada comunistă, mă bucur înmiit că sunt în viaţa. Şi tot înmiit sunt mai trist pentru eroii de acum 21 de ani. Au murit pentru un popor care nu-i merită, un popor ce seamănă cu o populaţie fără repere, o populaţie de stomacuri, de râgâieli, sex şi defecări, decerebrată. Asta spune rece, chirurgical, statistica. Căutarea unor motivaţii alambicate, a unor circumstanţe atenuante, este o îmbătare cu apă, o păguboasă amăgire. Aşa se prezintă România.
Sunt voci care susţin că situaţia se datorează, pe lângă politicieni, şi intelectualilor, incapabili să se facă ascultaţi. Dacă, în ceea ce priveşte dezastrul provocat de clasa politică, sunt total de acord, n-am cum să fiu cu acuzaţia adusă intelectualilor. Ca să poţi comunica, pe lângă emiţător, ai nevoie şi de un receptor. Iar receptorul- populaţia în cazul nostru- nu s-a străduit să asculte, iar dacă totuşi a auzit, a interpretat de se sperie neuronii, cu fudulie prostească. În faţa cultului descurcărelii, a şmecheriei, a ciupelii, a micii negocieri, doar trebuie să trăiască fiecare-nu?, degeaba încerci să contrapui reperele verticalităţii, ale cinstei, ale onoarei. Nu faci decât să fii taxat de anacronic, cu capul în nori, de pe altă planetă, dacă nu chiar dispreţuit.
În aceste zile de decembrie, îmi vine să-mi iau câmpii când aud gargarisind pe vreunul, cu suficienţă, despre mândria de-a fi român. N-am de ce să mă mândresc cu cei 83% şi cu eroii putreziţi în cimitire. Din contră. România aceasta o urăsc.
Alexandru Petria
[…] http://www.agentiadecarte.ro/2010/12/romania-pe-care-o-urasc/ […]
PS. Gestul lui Adrian Sobaru ma face sa cred ca nu este totul pierdut…