“Romanul “Rădăcina de bucsau”, în datele lui esenţiale, tot o sălbăticiune a rămas”

Ovidiu Nimigean şi-a lansat, de curând, romanul “Rădăcina de bucsau”, Editura Polirom, un roman care a entuziasmat atât cititorii, cât şi critica literară. “Oricât s-ar dovedi de relative în literatură topurile şi statisticile, trebuie spus că ultima carte a lui O. Nimigean reprezintă  o surpriză de proporţii ce anunţă reinventarea din rădăcini a unui scriitor, cât şi un moment de graţie al romanului românesc postdecembrist”, a scris criticul literar Alex. Goldiş. Andra Rotaru a dialogat cu O. Nimigean, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro despre “Rădăcina de bucsau”.

În prima parte a volumului “Rădăcina de bucsau”, accentul cade pe relaţia personajului Liviu cu Zelda; o relaţie zbuciumată, plină de tarele diferenţelor lumilor din care par desprinşi cei doi. Zelda este mai adaptată decât Liviu la realitate şi cotidian, iar el pare apăsat de neputinţa conectării la o lume care mai mult îl alienează. Care este sursa de echilibru în această poveste de iubire?

Avea Noica (da, Noica, la care se mergea în pelerinaj prin anii optzeci şi se strâmbă din nas astăzi…) o vorbă: “Eşti ceea ce rămâne din tine, după ce istoria te-a călcat în picioare.“ Mutatis mutandis, fără traumatism penitenciar, dar cu amestecul securităţii şi suferind un traumatism cotidian atât ante-, cât şi postdecembrist, Liviu şi Zelda sunt parte a unei istorii nenorocite,  în care a te adapta înseamnă a te ticăloşi, iar a refuza înseamnă cam ceea ce se vede în roman: uşi închise, marginalizare, declasare. Inadaptarea lui Liviu are o motivaţie etică, dublată, desigur, de un joc mai fin şi mai imprevizibil al reacţiilor “abisal-personale”, ca să zic aşa. Liviu intră în “capitalismul de cumetrie” postrevoluţionar obosit, uzat de anii cei mai mizerabili ai Ceaushimei, şi, într-o perioadă a tuturor tentaţiilor, descoperă că a devenit un fel de rebel fără cauză. Asta ar fi partea sa oarecum eroică. În contrabalans cu un preaomenesc ce-l face vulnerabil. Ca să revin la întrebare, “sursa de echilibru” a poveştii de iubire dintre Liviu şi Zelda va fi fost tocmai iubirea, ce altceva?

Capitolele următoare aduc în prim plan relaţia lui Liviu cu mama sa, o relaţie care devine acaparatoare prin diversitatea simptomelor bolii mamei şi amplitudinii pe care aceasta o ia. Ce se schimbă în comportamentul lui Liviu? Boala este şi un moment care îi dă răgazul necesar pentru a vedea o Zeldă nouă, creată mai mult de imaginaţia lui.

Îmi cereţi să devin un purtător de cuvânt al personajului, învestindu-mă cu o omniscienţă pe care nu o am. În numele meu, aş putea vorbi doar despre intenţia auctorială, nu despre ce a rezultat. Intenţia fusese să pun şi să păstrez personajul în faţa unei realităţi nemediate, transformând, pe cât posibil, distanţa narativă în instantaneu performativ. Asta acordă personajului o independenţă absolută, nu-l mai poţi manipula conform unui scenariu. Situaţia creează reacţia, obligaţia ta de “scrib” este să o urmăreşti şi să nu-i alterezi autenticitatea, să simţi când personajul nu mai satisface o tensiune existenţială şi tinde să se “literaturizeze”. Aşa că relaţia mea cea mai bună cu personajul (cu personajele) ţine mai întâi de o percepţie viscerală, abia apoi de regulile unei poetici asumate. Ca să reiau distincţia Irinei Mavrodin, poietica impune poetica. Ce se schimbă în comportamentul lui Liviu? Imposibil de răspuns fără indicarea unei situaţii anume. În opinia mea, reţeaua fină de tropisme constituie însăşi urzeala cărţii, mai puţin vizibilă, dar răspunzătoare de tensiunea epică, atâta câtă este.  Oricum, confruntat cu boala mamei şi criza conjugală, Liviu intră într-un regim al urgenţei existenţiale, dar deloc in abstracto, ca simplu (vorba vine) proces de conştiinţă, ci concret, fără putinţă de-a mai amâna luarea unei decizii. Întrebaţi dacă “boala îi dă răgazul…”. Nu, nu-i dă răgazul, îi fură răgazul, aproape că nu-i lasă loc de întors.

Ambele relaţionări ale lui Liviu cu aceste femei par ale unui personaj care–şi trăieşte un purgatoriu personal, în două variante. Există un predestinat al firii sale, care amplifică şi atrage acest soi de deznodământ, aproape „morbid” în ambele situaţii?

O fi cum spuneţi, însă eu, unul, nu văd nici deznodământul, nici morbiditatea. Finalul e deschis, deschis chiar, ca să fiu niţel preţios, în sensul heideggerian de Lichtung.

La un moment dat, scriitoarea Nora Iuga devine personaj, apărând într-unul dintre visele lui Liviu alături de Zelda. De asemenea, şi alţi scriitori reali apar sub alte forme, pe parcursul romanului.

Este explicabil ca Liviu, care are tangenţe cu lumea culturală autohtonă, să viseze scriitori. Nu mă miră că prin imaginarul său oniric se perindă Eminescu, Borges, Nora Iuga, pe care o amintiţi, Dan Sociu sau mai ştiu eu cine. Ceea ce, în schimb, m-a uluit, a fost să descopăr că bătrâna, mama lui Liviu, l-a visat pe… Mircea Cărtărescu.

Calvarul spitalicesc al mamei are şi un fel de termen limită: Paştele. În ce fel, această sărbătoare devine un eveniment al mântuirii celor doi, mamă şi fiu?

Nu, termenul limită al calvarului spitalicesc nu este Paştele. Calvarul se stinge încet după externare, în lunile (anii?) care urmează. De fapt, nu se stinge. Lucrurile se “aşază” cât de cât suportabil, scăpate de presiunea exitusului iminent. Sărbătorirea împreună a Paştelui, în spital, de către mamă şi fiu, reprezintă un climax emoţional, însă nu în sensul atât de tare al mântuirii, pe care îl afirmaţi, ci, cum să spun, ambivalent, jucând între solemnitate şi umor, elan spiritual şi autoderiziune, comuniune şi singurătate ireductibilă a fiecăruia, tandreţe şi inerţie, bucurie copilărească şi gol lăuntric.

Pentru locuitorii satului mamei sosirea cu ambulanţa devine un subiect de interes maxim. Liviu îi simte pe toţi iscoditori, iar boala şi apropierea ultimelor momente, un subiect tabu. Care este relaţia, la ţară, dintre cele vii şi cele gata să treacă dincolo? Există un instinct natural de superioritate şi fericire că nu sunt ei în locul celuilalt, năpăstuitului?

Hareta îşi trădează de câteva ori triumful de supravieţuitoare. Dar întrebarea are o bătaie etnologică, eu nu sunt în măsură să răspund. Să ne uităm, mai bine, prin “ Înmormântarea la români”, lucrarea lui Simeon Florea Marian. Asta aşa, pentru parfumul satului încă arhaic. Poate ceva-ceva se va fi păstrat şi în satul migrator (Spania, Italia, Grecia, Cipru s.a.m.d.) de azi.

Mama lui Liviu pare să fie legată de obiectele cunoscute, cele din casa sa, pe care le învesteşte cu o putere stranie, de a o trece şi pe ea în eternitate: „cămara cu bucate bune”, „pătuţul”. Odată cu imposibilitatea de a mai ajunge la ele, piere şi speranţa în forţa lor? “ar fi insuportabil să nu mai intre în cămară, viaţa şi-ar pierde unul dintre sensurile majore, dacă nu chiar temeiul”.

Cât se poate de normal ca oamenii să fie ataşaţi de spaţiul în care au trăit o viaţă. N-aş vorbi totuşi de o “putere stranie”, ne-ar duce spre conotaţii magice, când personajul are, dimpotrivă, o natură puţin înclinată spre reverie şi supranatural. Bătrâna este o fiinţă telurică, ea negociază realitatea, nu fantasmele. Citatul pe care îl daţi e desprins dintr-un context mai destins: Liviu o ceartă pe maică-sa că a intrat în cămară, deşi doctorul îi recomandase să evite frigul, prilej pentru bătrână să-şi disimuleze ludic îngrijorarea, construind un simpatic silogism: dacă medicul i-a recomandat să evite frigul şi în cămară e frig, înseamnă că ea nu mai are voie să intre niciodată în cămară. Remarca lui Liviu este tandru-ironică, nu patetică, aşa cum s-ar putea înţelege.

Limbajul lui Liviu cu cele două femei este cald, chiar şi în momentele tensionate ale relaţionării cu ele. Este, totodată, un roman a cărui atmosferă se creează prin intermediul acestui limbaj al personajelor. Aţi construit personajele în jurul poveştii, sau ele au apărut de la sine, ca o continuare a unei voci care nu putea fi decât a lor?

Cred că am oferit un răspuns încă de la a doua întrebare. Personajele, vocile, povestea sunt simultan prezente în “energia potenţială” a poieticii cărţii, ele activându-se şi articulându-se în funcţie de stimulii imediaţi ai scrisului. Mă exprim complicat, dar şi întrebarea e complicată… Desigur, poetica subliminală redactării a ieşit la rampă într-o etapă ulterioară, să o numim “artizanală” sau “cosmetică”, atunci animalul monstruos care era (sau înca nu era…) romanul a fost îmblânzit literar, dresat, ţesălat. Ca să nu sperie lumea din prima. Dacă e bun, o s-o sperie însă dintr-a doua, pentru că el, în datele lui esenţiale, tot o sălbăticiune a rămas.