“Maxilarul inferior” este o carte plină de poveştile şi călătoriile limpezirii”

Editura Polirom a publicat, de curând, volumul “Maxilarul inferior” de Doina Uricariu (volumele I şi II), în colecţia “EGO-GRAFII”. Cu un titlu inspirat de istoria personală a tatălui autoarei, care a fost rănit în al doilea război mondial la Oarba de Mureş şi şi-a pierdut mare parte din mandibulă, volumele de memorialistică ale Doinei Uricariu sunt construite asemenea unuia scris la două mâini. Andra Rotaru a dialogat cu Doina Uricariu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre “Maxilarul inferior”, cel mai recent volum al autoarei.

Volumul se dechide cu povestea primei întâlniri dintre dvs. şi Constantin Brâncoveanu, delegat al Departamentului de istorie al Universităţii din Manchester, care urmează să vă introducă Majestăţii Sale Regele Mihai, în vederea luării unui interviu pentru revista “România Literară”. Ce au aparent în comun aceste prime întâlniri şi aceste repere temporale? În ce fel, soarta dvs. de atunci era un efect al gesturilor şi hotărârilor politice din trecut ale reprezentanţilor Casei Regale?

O carte poate avea mai multe începuturi. La fel ca o conferinţă sau un spectacol. Spre deosebire de un spectacol , ea nu începe cu cele trei gonguri, care te introduc într-o altă lume. N-am vrut un început teatral pentru memoriile, întâlnirile mele, convorbirile mele. Dimpotrivă. Recitindu-le am descoperit că textul se deschide deodată cu porţile vilei de la Versoix unde locuiau regele Mihai şi Regina Ana înainte. Acum s-au mutat la Aubonne, tot  în Elveţia. Poarta mi-a fost deschisă de un istoric important, Constantin Brâncoveanu,   un apropiat al familiei regale. Nimic nu a fost regizat, premeditat. Nu-mi anunţasem vizita. Visam să ajung la rege. Visele mele nu sunt vagi. Sunt ca nişte datorii pe care le am de împlinit pentru mine sau pentru alţii. Am multe treburi de făcut în visele mele. Eram mai mult decât scriitoarea Doina Uricariu, un om, o femeie care venise cu sufletul ei curat din România, care ajunsese la Versoix, la regele României, obligat să abdice în 1947, alungat din ţara lui de peste patru decenii. Nu mă trimisese nimeni acolo. Eu am decis să dau textul “României literare”. Şi Nicolae Manolescu a avut curaj publicându-l. Nici nu ştiţi ce politică antimonarhistă se ducea în România, ce propagandă îngrozitoare, ce bolşevism mental  circula în ţară, ca şi acum, adeseori, ce frică le era de rege celor obsedaţi că-şi vor pierde puterea. Aşa că am vrut, cu şi mai mare determinare, să ajung, să-l pot întâlni. Nu mă trimisese nici o instituţie, nici un partid din cele nou create. Şi nici nu primisem misiune de la Securitate, ca alţi, destui  vizitatori, despre care azi se ştie ce roluri au jucat, ce angajamente şi cu cine le-au semnat, cum şi-au dublat cărţile scrise cu textele în solda turnătoriilor.

Nici măcar părinţii mei nu m-au trimis. Cu vorbele. M-au trimis însă cu toată viaţa lor şi au ştiut să-mi spună atât de bine multe lucruri, ca să nu mă sperie nimic, darămite propaganda. Eu am luat în serios libertatea. Aveam multe treburi de făcut, multe datorii cu această libertate a exprimării în braţe.

Eram însă extrem de contrariată că regelui  Mihai i se refuzase viza de intrare în România. După ce o primise la Berna. Asta mi-a întărit dorinţa de a-l vedea. Ştiam limpede că de dispensa regală, semnată de regele Mihai a atârnat, ca de un fir de păr, viaţa mamei mele, în 1945. Era într-un depozit cu sute de alţi basarabeni ce urmau să fie deportaţi în Siberia. Avea 23 de ani. Căsătoria cu un ofiţer necunoscut, pe care cutumele îl obligau să-şi ia o soţie cu dotă fusese pusă la cale de Profesorul dr. Dan Theodorescu, Şeful Clinicii de Stomatologie de la Colentina, unde tata era internat cu maxilarul inferior distrus în război. Exista pentru situaţii de acest gen, de forţă majoră, dispensa regală cu semnătura Majestăţii Sale. Un Act care a salvat viaţa mamei mele, a întemeiat familia părinţilor mei şi în urma căruia eu voi vedea lumina zilei. Aşa că nu am încălcat nici o cronologie. I-am restabilit ideii de început acel început aflat sub mâna lui Dumnezeu, în poala istoriei şi neapărat într-o luptă cu tot ce încearcă să împiedice destine, adevăruri, întâlnirile omului cu adevărurile. Cred că nu povestim ca nişte păpuşi de cârpă doar ce copii sau monştri s-au jucat cu noi. În comunism. Şi ne batem apoi cu pumnul în piept că am fost nişte cârpe curajoase. Mai povestim despre oamenii adevăraţi pe care i-am întâlnit. Eu am întâlnit oameni admirabili. Am avut acest noroc. Am fugit de lume sistematic ca să mă întâlnesc cu oameni, cu natura, cu bibliotecile doldora de cărţi. În casa noastră nu am văzut niciodată “Scânteia”, nici tomurile legate în pânză roşie din scrierile marxiste, puse la vedere în atâtea case. Iar părinţii mei nu au fost comunişti şi nici nu au vrut să fie şefi. Au vrut să fie oameni normali. Ştiţi ce sentiment minunat este să baţi la o uşă şi să suni la poarta unei case, fie ea şi a Regelui ţării tale, ca un om cu inima curată şi mintea limpede?

Interviul a apărut cu titlul “Românii trebuie să cunoască adevărul”. Poate fi  construită istoria din date care se modifică, din date care pot fi interpretate diferit, în anumite circumstanţe, sau este ea un rezultat al unor adevăruri de necontestat?

Nimic nu este de necontestat. Totul poate fi murdărit, deturnat , exilat din cuiburile adevărului şi istoriei. Datele ei cuprinse în arhive şi documente, depoziţiile oamenilor, monumentele care înscriu, la fundaţia lor, numele real al ctitorilor. Să ne îmaginăm istoria ca un cuib de pasăre. Mai întâi trebuie să reziste cuibul, să fie solid. Apoi locul să fie unul adăpostit. La streaşina unei case. Şi tot aşa. Istoria din arhive şi documente e cu totul alta decât ni s-a dat nouă s-o înghiţim, nu are nici o legătură cu borhotul şi uruiala puse în manualele de şcoală. Malaxor, tăvălug, minciuna strecurată ca otrava letală în urechea tatălui lui Hamlet, manipularea şi desfigurarea faptelor şi sensurilor reale acţionează violent sau insidios , subliminal. Îmi doresc din toată inima şi mai ales cu toată mintea mea ca noi românii, cu mintea noastră de pe urmă, să devenim obsedaţi de adevărurile noastre şi nu de chilipiruri, de cacialmale, de un loc mai aproape de jupânul, de împărţirea bucatelor pe-o sprinceană. Îmi vin în minte zeci de proverbe şi expresii populare ale căpătuirii prin mijloace ilicite. Şi le dau de-o parte. Am îngrijit ediţia de peste 3000 de pagini de manuscris a Filocaliei de la Prodromul.  Pe lângă adevărurile trezviei şi ale rugăciunii, cele ale istoriei sunt esenţiale. Minciunile care se vântură, deşi sunt ca pleava, ne orbesc, ne fac să nu mai vedem limpede. Maxilarul inferior este o carte plină de poveştile şi călătoriile limpezirii. Sunt sute de poveşti,  trăite de mine şi de alţii, în România, în Europa, în America şi America Latină, în Africa, în Rusia de dinainte de uciderea ultimului ţar şi a familiei sale, la Ekaterinburg, în splendida Casă Ipatiev, căutaţi-o pe internet şi imaginaţi-vă o familie, ucisă de un pluton comandat din umbră de Lenin, cum s-a aflat mai târziu, foarte târziu. Corpul ţareviciului şi al unei surori s-au găsit după 1990, de aceea şi povestea Anastasiei care a tulburat istoria cu minciuna ei, despre care e vorba în carte. Omul trebuie să cunoască adevărul, omenirea trebuie să-l aibă într-un soi de ADN, care conclude identitatea şi paternitatea.  Să nu ne imaginăm că numai românii au fost minţiţi, că numai nouă ni s-a turnat şi ni se toarnă pe gât minciuna cu polonicul sau linguriţa pogorâtă în chiseaua de dulceaţă. Există şi minciunile fine, servite ca delicatese.

Povestea acordării interviului  în anii `90, de către Majestatea Sa Regele Mihai, devine un pretext pentru propria poveste auctorială şi, de asemenea, a istoriei tatălui dvs. care a fost trimis pe front în cel de al doilea război mondial. Scrieţi “ştiu că le datoram acest  interviu”, referindu-vă la greutăţile prin care a trecut familia dvs. în timpul războiului, şi salvarea ca prin minune a mamei de la o posibilă deportare în Siberia…

Vizita mea la Versoix şi nici evocarea mea nu a fost un pretext. Eu nu trăiesc din pretext. E drept că pot face din anume întâmplări din viaţa mea sau a altora, ori din lectura unui text pretext pentru ironii, suport al unor gânduri… Era o ţintă pe care nu puteam s-o ratez. Nu eram la ora de exerciţii de prestidigitaţie, nici la ora de vocalize. Trăisem destul şi scrisesem destulă poezie şi nu puteam să pierd ceva ce face parte din destinul meu. Crezând cum cred şi azi că face parte din destinul României, care s-a coagulat cu un prinţ străin. Mă refer la România modernă. Fără memorie nu putem avea un destin.  Fără memoria adevărată, suntem scrişi ca partitura unui rol într-o telenovelă. Nu putem juca orice rol. Nici nu puteam să-mi imaginez câte voi afla mergând la Versoix legat nu doar de istoria noastră pusă la index în communism, care nu e nici azi scoasă la lumină prin multe din evenimentele ei mai vechi şi mai recente. Aţi văzut ce echipe complexe lucrează uneori ani la elucidarea prăbuşirii unui avion în care au pierit toţi pasagerii şi echipajul. Imaginaţi-vă că istoria României a fost un avion care s-a prăbuşit. Nu toată, anume trasee din ea. Că ar fi vorba de fapt de mai multe escadrile de avioane şi că ar trebui să reconstituim motivele prăbuşirii, viaţa clipă de clipă a fiecărui pasager, dacă a fost eroare umană, defecţiune tehnică, cataclism natural. Îmi amintesc ce haos a generat pe aeroporturile lumii norul produs de nu ştiu ce Vulcan reactivat nu de mult. Norul acesta a fost reactivat în realitatea noastră imediat după decembrie 1989.

Titlul volumului- “Maxilarul inferior”- este şi el referenţial autobiografic. Ca să scape de deportarea iminentă, mama dvs. s-a căsătorit în 24 de ore cu unul dintre ofiţerii fără obligaţii, “singurul care avea două mâini şi două picioare întregi. Fusese rănit la faţă, pierduse maxilarul inferior, la Oarba de Mureş”. Au reprezentat, unul pentru altul, o salvare. Tatăl dvs. a avut nevoie de îngrijiri medicale. Cum s-a transformat o căsătorie între două persoane care nu se cunoşteau, într-o poveste frumoasă?

Părinţii mei nu mi-au ascuns adevărul acestei poveşti, ea însăşi demnă de un roman şi de un film făcut cu un scenarist şi regizor care nu ar cădea în păcatul melodramei, tragediei sau glamour-ului din filmele cu viaţa de după război. A fost o poveste nu doar uşoară ci şi grea dar a fost viaţă adevărată. Tata a suportat 39 de operaţii înscrise în protocolul fişelor de observaţie eliberate de clinicile din Bucureşti unde a fost internat. Mama l-a îngrijit, a renunţat la medicină, carieră pe care o merita cu prisosinţă. Era strălucitoare, de o rară inteligenţă, de un bun gust pe care nu l-am văzut în multe case de oameni. Şi era harnică, iute, energică, o femeie vie, frumoasă. Amândoi au vrut să ştie dacă sunt legaţi printr-o căsătorie în care există iubire, nu doar un contract, nu doar o comuniune de interese şi răni ce trebuie vindicate. Tata era un bărbat frumos, vedeţi fotografia lui de pe coperta primului volum al cărţii mele unde este îmbrăcat în uniforma de paradă şi poartă doliu după bunica mea Smaranda, de la care am unul din cele trei prenume ale mele. Pe coperta celui de-al doilea volum apare întreaga familie, eu, mama, sora mea Alexandra Nona şi tatăl meu. Mama are cel puţin douăzeci de kilograme în plus decât avea de obicei căci urma un tratament cu hidrazidă pentru că se îmbolnăvise în spital de TBC, luptând cu o poliomelită de care s-a îmbolnăvit sora mea, la marea epidemie, o luptă care a salvat-o de sechele. Dormise în spital pe o saltea pusă direct pe ciment şi era un spital de boli infecţioase. Se vede însă zâmbetul ei, chipul ei care-şi dezvăluia o dulceaţă şi o fineţe, incredibile pentru cei care ştiau că este o mână de fier. Ani de zile a fost sora-şefă la Spitalul Colţea, Clinica Medicală şi n-am să uit câţi mari medici profesori universitari au socotit-o un om de nădejde, o prietenă, o femeie curajoasă. Erau amândoi tineri şi oameni întregi. Tata pare mai slab şi nu se vede trupul  lui de oţel. Povestesc multe dar e abia începutul istoriei poveştii lor de viaţă. Ştiu că s-au iubit, că au fost o pereche extrem de sudată, diferită de lumea din jur. Au trăit ca şi cum nu exista comunismul, cu spatele la el, fără şedinţe de partid. O să vedeţi din carte ce înseamnă să întorci spatele comunismului, să nu vorbeşti un dublu limbaj.Tata a părăsit armata, nu a vrut să fie parte dintr-o armată politizată, sovietizată.S-a făcut ţăran, fermier, nu a admis să intre în c.a.p şi şi-a păstrat bucata primită de pământ printr-un act de schimb pentru o parte din terenul care fusese proprietatea părinţilor lui, moştenită de el de la Bacău. Povestesc în carte istoria acestui teren, care fusese un teren de tragere al armatei, cu 16 gropi de bombe şi o mulţime de gropi dreptunghiulare în care se culcau soldaţii când trăgeau în ţintele de carton la exerciţii.

Documentarea dvs. pentru realizarea “Maxilarului inferior” a fost îndelungată, mai ales în arhivele de la Versoix şi în biblioteca din spatele biroului unde lucra MS Regele Mihai . Aţi avut lungi discuţii şi cu Regina Ana. Aceasta a spus la un moment dat că “nu crede că e bine să ne privim trecutul ca pe ceva tainic sau ascuns”. Ce părere aveţi dvs.?

Toată viaţa am citit, dar înainte să merg la Versoix a doua oară, când trebuia să lucrez efectiv la carte, eram după luni de zile de cercetări în arhive, cum se va putea vedea din aceste două volume şi din următoarele două volume pe care le-am terminat de scris şi care se intitulează Scara leilor sau Toate veveriţele sunt la fel, cum i-ar fi plăcut să se cheme  unei editoare pe care o preţuiesc. Regina Ana are dreptate. Nu trebuie să ne apropiem de istorie şi de memorie ca de ceva tainic, ascuns. Să vedem conjuraţii, ritualuri, vrăji şi comploturi mondiale în tot ce reprezintă istoria. Asemenea perspective ne transformă în legume, ne justifică lipsa de acţiune, de interes,  comportamentul mioritic sau miorlăitic, cum îl numea un mare pianist, Dan Grigore, un prieten al meu în viaţa artelor. Regina Ana se referă la macroistorie de fapt, la segmentele mari, mai presus de viaţa de zi cu zi, de povestea oamenilor care ascunde adeseori multe taine. Dar măcar lucrurile clare trebuie cunoscute, documentele. Asta înseamnă o muncă imensă cu texte şi mărturii şi acte ce trebuie coroborate. Am editat în premieră mondială cele trei volume Transnistria de Jean Ancel. Am vrut ca noi românii să publicăm primii istoria genocidului din Transnistria, cum a fost, cum rezultă din documente. Jean Ancel a fost un istoric evreu născut în România. Am considerat gestul meu de a publica volumele înainte să apară în limba engleză, o formă de a cere iertare, le-am tradus într-o grabă cumplită, le-am corectat cu Jean stând în Israel  şi prelungindu-mi şederea şi de Crăciun. Cartea s-a lansat la Târgul din Germania unde România a fost Schwerpunkt , în prezenţa cancelarului Germaniei şi a preşedintelui Emil Constantinescu.

Maxilarul inferior este o carte în două volume, ceea ce nu înseamnă că ar fi vorba de două maxilare, cum glumea un prieten al meu din Iaşi, tachinându-mă că inventez anatomii imposibile. E drept că am avut nevoie de două volume ca să descriu un maxilar distrus şi acelaşi maxilar reconstituit. N-am lucrat povestea unei singure fotografii sau radiografii. Pentru cine iubeşte poezia şi matematica, la fel ca mine, nu e nimic abstruz în mulţimea infinită de clişee ce creează holograma. Fizica ondulatorie pulsează şi în istorie, nemaivorbind de infinitul invizibil de discontinuităţi dintr-o linie continuă, vorba moldoveanului şi mondialului matematician Solomon Marcus.

Care au fost primele semne că acest volum trebuie să existe, să fie pus pe hârtie? Scriaţi în Observator Cultural că “După 1990, când am putut să circul în toată lumea, m-a apucat un dor cumplit de părinţii mei, deşi nu-i pierdusem încă.” Volumul este deopotrivă povestea părinţilor dvs., a Casei Regale a României de secol XX, dar şi o importantă radiografiere a comunismului.

Am început să scriu cartea transcriind cuvânt cu cuvânt şi traducând în acelaşi  timp din franceză şi engleză convorbirile de la Versoix, dar şi alte convorbiri. Am descoperit în urma transcrierilor nu doar un personaj şi un om uluitor, Regina Ana, ci sute de alte personaje cunoscute sau nu de mine, din cărţi, documente şi alte poveşti. Am descoperit Europa şi omul european, care nu a cunoscut istoria şi viaţa în lagărul socialist şi comunist. Am căutat în vocea personajelor vii în memoria mea ceea ce era decent şi ce era strident, am căutat acea parte din vocea umană şi fiinţa umană distrusă de comunism. Am început să scriu, să povestesc şi să ascult, ca şi cum aş asculta un diapazon. Am călătorit. Am vrut să-mi fac curăţenie în multe încăperi din memoria mea, să construiesc altele noi. Am vrut să înţeleg ce a distrus în poporul meu, în om, comunismul  şi ce a supravieţuit. Am căutat lupta fiinţei umane. Ca să nu fie transformată într-un dublu, să nu joace roluri ale ticăloşiei. Refuzul de a căuta veşnic  oportunităţi, de a reînvia în fiecare om politic dictatorul comunal sau cel judeţean. În fine m-am întrebat cum se face că mai tineri confraţi ai mei scriu politicienilor în continuare omagii, că scrisul s-a îmbolnăvit de stilul omagiilor şi cel al rechizitoriilor de pe vremea Alexandrei Sidorovici, soţia marelui guru post tranziţie Silviu Brucan, care a pălmuit-o pe mătuşa mea prin alianţă Ily Macici, la procesul primului general român condamnat la moarte, care era soţul ei. Şi această poveste a generalului Macici o povestesc. Mulţi lupi moralişti şi mult tupeu în rescrierea istoriei şi realitatea care ne înconjoară. Am vrut să scriu o carte despre decenţa şi demnitatea umană. Prea mulţi disidenţi au apărut în România. Prea sonori, ca Soldatul fanfaron. Mi-e jenă când îi aud. E oare interesant să scrii despre omul care a reuşit să nu aibă un dublu conspirativ, să poată supravieţui fără să fie delator şi slugarnic. Să existe fără să se bată cu pumnul în piept că este disident, sau opozant, mare intelectual şi rezistent. Mă plictisesc fanfaronii. Doar liniştea de a fi şi de a construi mă emoţionează, cei ce fac ceva şi pentru alţii. Smeriţii, o categorie ieşită parcă din statistici, precum specii de animale pe cale de dispariţie. Am vrut să adun cât mai multe poveşti care să refacă celula construcţiei decente de sine, în mine şi în cei ce mă citesc. Să scriu simplu şi précis despre lucruri de tot felul. Să fac din precizie o genă fundamental a emoţiei. Am scris în linişte.

Scrierea acestui volum v-a oferit şi şansa să călătoriţi în locuri pe care înainte le-aţi cunoscut doar prin intermediul cărţilor din bibliotecă. Care au fost cele mai şocante astfel de confruntări?

Ar trebui să repovestesc ce am scris în aceste opt sute de pagini tipărite.Cel mai mult am învăţat citind foile de observaţie cu operaţiile suferite de tatăl meu . Scrisul precis,  descrierea precisă, precizia ca respect faţă de semenul tău, ca o formă de salvare, construcţie şi reconstrucţie. Nu am trăit mai profundă emoţie decât aceea când am citit dintr-un tratat de medicină, anatomia acestui os nepereche numit maxilarul inferior. Dar vreau să ştiţi că am descoperit aceste fişe de observaţie  cusute abia după ce părinţii mei nu au mai fost. Dacă mi le-ar fi arătat în adolescenţă, aş fi făcut medicina. Ce decenţă şi câtă discreţie au avut să nu mi le arate şi să nu mă bată la cap cu refrenul “ce mari eroi au fost şi ce mult au suferit”. M-au învăţat să îngrijesc de plante, de livadă, de vie, de animale, să dansez, să cânt, să râd, să caut în bătrâni un bunic şi o bunică, să fiu încăpăţânată, să fac sport, să citesc şi după ce citesc să nu uit să mă atârn, să mă “spânzur” de un spalier, ca să-mi îndrept coloana. Tot felul de lucruri care n-au nimic spectaculos.

Ce aţi recuperat din trecutul dvs. şi al părinţilor dvs., odată cu scrierea acestei cărţi? Prin ce se aseamănă „Maxilarul inferior” cu volumul dvs. de debut,“Vindecările”?

Aici m-aţi prins. Toată poezia mea e plină de poveşti ce devin metafore şi în spatele lor este precizia unei emoţii ca un bisturiu, dar ce infinită vindecarea şi lucrarea dintr-o matematică mai presus de numere. Un mare critic şi profesor universitar m-a întrebat de mult , la a doua mea carte de poezie ce vrea să însemne rapiţa, pojarul lucernei. Atunci am înţeles că el nu poate vedea un câmp de lucernă ca o parte din obrazul lumii ori ca pielea ei stropită de pojarul , de smocurile de rapiţă străine de această cultură. Sunt o vizuală îngrozitoare. Nu degeaba se cheamă o carte a mea Ochiul atroce.  Apărută în 1985. Interzisă după apariţie. N-are nici o relevanţă doar că nu am mai publicat nici un volum de poezie, după 1985 până în 1995, deşi am scris sute de poeme. Vindecările s-a chemat volumul meu de debut care a stat la cenzură şapte ani. Citiţi povestea lui în prefaţa pe care mi-a scris-o domnul Paleologu la volumul Inima axonometrică, în 2002. Se cheamă Fata colonelului. El şi-a dat seama că voi scrie aceste cărţi ce urmează să apară acum la editura Polirom. Salut editura pentru curajul şi profesionalismul şi energia cu care a publicat în nici două luni poveştile mele.