“E greu să începi cu prezentul şi să faci abstracţie de trecut”

Rodica Grigore a publicat, de curând, în numărul pe lunile iulie – septembrie 2010 al revistei peruane „Remolinos” din Lima, o scurtă antologie de poezie românească. Sunt incluşi, în paginile sale, poeţi precum Lucian Blaga, Ion Vinea, Emil Botta, Gellu Naum, Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, despre care sunt furnizate cititorilor latino-americani şi câteva succinte dar necesare repere bio-bibliografice. Nu este pentru prima dată când Rodica Grigore face cunoscute, în spaţiul cultural latino-american (dar şi ţară), câteva momente şi profiluri literare româneşti. Andra Rotaru a dialogat cu scriitoarea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre activitatea susţinută, de promovare a literaturii române în spaţiul iberic sau sud-american.

Traduceţi autori mexicani, columbieni, sunteţi activă în plan publicistic în Venezuela, Spania ş.a. Care au fost primele contacte cu literatura de limbă spaniolă?

Mă trimiteţi la amintiri şi-mi provocaţi un sentiment de nostalgie… Nu pentru c-aş fi uitat vreodată sau pentru că ar trebui să-mi reamintesc acum ceva, numai că toate astea fac parte, în ceea ce mă priveşte, dintre acele lucruri la care mă gândesc, poate, mai rar, tocmai pentru că sunt foarte importante pentru mine şi-mi sunt foarte adânc înrădăcinate în suflet, le port acolo, fără ca măcar să mai fie nevoie să vorbesc despre ele. Dar de fapt,  trebuie să recunosc că mă gândesc la toate amănuntele astea ori de câte ori îmi apare un text sau o traducere peste hotare, cu atât mai mult în America Latină. Pentru că mi-am propus să învăţ spaniola după ce l-am citit pe Gabriel García Márquez – primul meu contact cu literatura lui fiind povestirile sale şi, desigur, romanul Un veac de singurătate, pe care l-am citit pe când eram în liceu, n-am să uit acele zile, când, efectiv, n-am ieşit din casă, savurând (devorând, de-a dreptul!) fiecare pagină a cărţii. Acesta a fost, aş zice, momentul detereminant. Fără îndoială, citisem deja, pe atunci, şi alţi autori de limbă spaniolă, de la Cervantes cu al său Don Quijote (care mă uimea ori de câte ori deschideam cartea şi de sub a cărui fascinaţie încă nu m-am smuls şi nici nu cred că mă voi smulge vreodată) sau Lope de Vega, cu excelentele sale piese de teatru, şi până la ficţiunile lui Jorge Luis Borges. Dar întâlnirea cu romanul lui García Márquez a fost, pentru mine, şi poate că mai ales în acel moment, o adevărată revelaţie, iar adevărul e că, după aceea, şi pe Don Quijote l-am citit, privit şi înţeles altfel. Iată cum modernii devin, într-adevăr, precursorii clasicilor… În anii de studenţie, m-am apropiat şi mai mult de literatura de limbă spaniolă – poate că mai ales de romanul latino-american contemporan, o statornică preocupare pe care am transformat-o, apoi, într-o la fel de statornică pasiune, se pare că tot Un veac de singurătate se face vinovat de asta… Nu pot uita, desigur, nici poezia contemporană de limbă spaniolă – din care am tradus, în ultimii ani, în mod constant, publicând grupaje de versuri ale unor autori ai prezentului (fie din Spania, fie din ţări ale continentului sud-american) în diferite reviste literare româneşti.

Cât de multe puncte comune sau de intersecţie aţi găsit între literatura română şi cea de pe continentul sud american?

E, poate, dificil să vorbeşti despre punctele comune ale unor literaturi atât de îndepărtate în plan geografic cum este cazul literaturii române şi al celei latino-americane. Sau ar fi, probabil, nevoie de o anumită contextualizare a discuţiei – ori de creionarea unor puncte de reper pe care să le avem în vedere. S-a vorbit, astfel, mai ales in ultimii ani, extrem de mult (din păcate, nu întotdeauna şi extrem de bine!) despre imaginea dictatorului (a dictaturii) aşa cum este ea reflectată de literatura din România şi de aceea din ţările continentului sud-american. Sau despre influenţa prozei lui Gabriel García Márquez, mai cu seamă a romanului său Un veac de singurătate, asupra scrierilor lui Ştefan Bănulescu ori despre ponderea pe care o serie de elemente care ţin de apanajul realismului magic ar avea-o în Cartea de la Metopolis, să spunem. Lucruri adevărate, fireşte – sau care îşi păstrează un anumit procent de veridicitate, dar care, uneori, au fost tratate cu superficialitate şi, tot uneori, nu s-a trecut dincolo de stadiul afirmaţiilor generale şi generalizante. Însă punctele de intersecţie despre care vorbiţi sunt mai multe – iar ele apar, nu o dată, acolo unde, poate, te-ai aştepta mai puţin. Astfel, pentru că tot am pomenit numele lui García Márquez, să ne întoarcem la el şi să ne amintim că un remarcabil personaj feminin din acelaşi mare roman al scriitorului columbian, Un veac de singurătate, şi anume Rebeca, mănâncă pământ în anumite situaţii, fie atunci când se simte singură, fie când e nefericită sau lipsită de speranţă. Ei bine, Marin Sorescu, în La lilieci, creionează o figură din lumea noastră rurală care face exact acelaşi lucru: mănâncă pământ. Sigur, e un detaliu, iar unii au sa spuna că e doar un detaliu neînsemnat. Şi totuşi… Sau, ca să ne raportăm tot la García Márquez, poate că e mai puţin cunoscut faptul că una din povestirile sale, şi anume Cel mai frumos înecat din lume, inclusă în volumul de proză scurtă Fantastica şi trista poveste a candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici, apărut în Columbia în anul 1968, prezintă uimitoare asemănări cu un text al lui Tudor Arghezi, intitulat Zburătorul. Pe scurt, avem de-a face, în fiecare caz în parte, cu descoperirea, de către locuitorii unei localităţi de pe ţărmul mării, a unei stranii apariţii pe care valurile o aduc printre ei – „cel mai frumos înecat din lume”, după cum vor spune pescarii din povestirea lui Gabo şi „un zburător”, frumos şi el şi de-a dreptul angelic, aşa cum îl consideră personajele argheziene. E un fapt uimitor, dacă avem în vedere amănuntul (esenţial!) că Zburătorul lui Arghezi datează din perioada interbelică! E şi dovada unui remarcabil paralelism al situaţiilor şi al imaginilor, demn de tot interesul, pentru comparatisti si nu numai pentru ei. Mă opresc aici, deşi, desigur, astfel de întâlniri literare – cu adevărat minunate, de-a dreptul „mirabile”, ca să repet termenul blagian – sunt mult mai numeroase, apropiind mai mult decât ne-am putea imagina (uneori, atunci când suntem tentaţi să medităm mai mult la acele lucruri care ne despart decât la acelea care ne apropie!) spaţii culturale aflate la mii de kilometri depărtare .

De asemenea, aţi tradus autori clasici români, în reviste de limbă spaniolă sau în antologii. Care sunt cele mai dificile probleme pe care le ridică receptarea poeziei româneşti, în afară?

O să pară, poate, greu de crezut sau oarecum straniu, nu-mi dau seama exact… însă cea mai dificilă problemă legată de receptarea poeziei româneşti în afară – mai cu seamă în ţările latino-americane, Mexic, Perú sau Venezuela, unde antologia mea de poezie românească a fost publicată, în ultimii ani, în câteva reviste de suficient de mare audienţă – este legată de necunoaşterea poeziei noastre în acest spaţiu. Sau, în cel mai bun caz, de o cunoaştere sumară, extrem de sumară… Totul a pornit, în ceea ce mă priveşte, la sfârşitul anului 2004, când, cunoscându-l pe Manuel Cortés Castañeda, excelent poet şi eseist columbian, actualmente stabilit în Statele Unite ale Americii, unde predă literatură hispano-americană la Eastern Kentucky University, am încercat să-i vorbesc despre poezia românească. Despre care ştia doar în linii mari câte ceva – şi mai mult la nivel teoretic, ca să spun aşa, prin intermediul celor câteva studii referitoare la acest subiect care îi parveniseră. În prima fază, el a dorit să găsească nişte traduceri în spaniolă din lirica românească, lucru care, în ciuda ideii mele anterioare şi anume că va reuşi imediat să intre în posesia câtorva cărţi care să-l ajute, s-a dovedit a fi extrem de dificil, da, chiar şi în ţara tuturor posibilităţilor… În plus, puţinele traduceri în spaniolă din poezia românească existente – cel puţin teoretic (şi, nu o dată, doar teoretic!…) în cataloagele unor biblioteci de peste Ocean – sunt destul de vechi, datând din anii ‘70, iar ele n-au mai fost republicate de atunci, îngreunând accesul celor care ar dori realmente să citească poezie românească la textele ca atare. Sigur că ştiam sau aflasem despre anumite traduceri în spaniolă care au fost tipărite fie în România, fie peste hotare, însă, încercând să le găsim, ne-am lovit de aceeaşi dificultate. Probabil că, la fel ca şi în alte situaţii, traducerile mai recente au apărut în tiraje mici sau n-au avut parte de o prea mare promovare, astfel încât lirica românească este, practic, necunoscută peste Ocean. Desigur, cu câteva excepţii, reprezentate de unii specialişti sau de pasionaţii în ale literaturii. Nu vreau să spun c-aş fi făcut cine ştie ce operă de pionierat, departe de mine gândul acesta. Însă constat această situaţie, deloc de natură a ne face fericiţi – şi anume necunoaşterea literaturii noastre dincolo de graniţele ţării, mai cu seamă dincolo de Europa. Prin urmare, am decis, în urmă cu câţiva ani, să fac câteva traduceri, să selectez câţiva autori români reprezentativi şi să încerc să-i transpun în spaniolă. Fără îndoială, selecţia autorilor şi a textelor este subiectivă, orice astfel de selecţie sau antologie are gradul ei de subiectivitate – şi nu am încercat să fiu exhaustivă, mai cu seamă după ce s-a pus problema publicării acestei scurte antologii în străinătate, mai precis într-o revistă din Mexic, unde a apărut prima dată (fiind nevoie, desigur, şi de încadrarea într-un spaţiu tipografic bine determinat…). Am discutat problema alegerii autorilor români care să fie incluşi în această selecţie şi am avut surpriza să constat că sunt câteva nume ale prezentului oarecum cunoscute peste hotare. Dar cunoscute mai mult prin intermediul unor acţiuni culturale mai generale, nu neapărat sau strict în ceea ce priveşte activitatea poetică propriu-zisă. Numai că e greu să începi cu prezentul şi să faci abstracţie de trecut, câtă vreme întrebarea redactorilor revistei mexicane era mereu aceasta: „Dar ce-a fost înainte, cum se scria în România înainte de anul în care ne găsim?” Prin urmare, am încercat să găsesc acele voci lirice reprezentative pentru configurarea spaţiului poetic românesc – respectând, în acelaşi timp, cerinţa limitării la spaţiul tipografic. Sigur că, dacă aş lua de la capăt totul, aş alege şi alte nume, şi alte texte – presupunând, desigur, că şi numărul de pagini alocat proiectului ar fi mai generos… Şi există, apoi, nevoia unei contextualizări, oricât de generale, a unei prezentări fie si succinte a liricii româneşti pe care, de asemenea, am făcut-o (iarăşi, cu nişte limitări destul de drastice în privinţa numărului de semne tipografice), dincolo de textele poetice propriu-zise, câtă vreme cultura noastră e puţin cunoscută în lumea latino-americană a prezentului, care, fără îndoială, este marcată de câteva repere – nu întotdeauna cele mai reprezentative, dar care au devenit, treptat, adevărate stereotipii de gândire şi de exprimare: „A, România, ţara aceea din Europa, cea unde au trăit Dracula şi Ceauşescu şi unde sunt mulţi copii handicapaţi în orfelinate!…” Sunt imaginile şi informaţiile care au făcut de nu ştiu câte ori înconjurul Globului prin anii ‘90 şi care, din păcate, încă definesc, pentru mulţi străini, România.

Dacă ar fi să priviţi panoramic literatura română, există autori români intraductibili? Care sunt dificultăţile cele mai mari pe care le poate întâmpina un traducător?

O să pară, fără îndoială, un loc comun ceea ce voi spune, însă afirmaţia aceasta îşi păstrează valabilitatea, oricum am lua-o: da, există, fără îndoială, aspecte intraductibile în opera multor autori români. Iar asta îi face, mai mult sau mai puţin intraductibili – de la Eminescu la Blaga sau la Nichita Stănescu se pot găsi „n” exemple care să demonstreze acest lucru, fie că vorbim de detaliile legate de ritm şi rimă, fie de cele strict lexicale sau semantice, căci, în fond, fiecare autor este intraductibil în felul său. N-am intenţia să fac acum cine ştie ce consideraţii savant-academice despre teoria traducerii sau despre relaţia dintre teorie şi practică, despre asta s-au spus, până acum, atâtea lucruri, încât n-ar avea sens să le reiau şi eu, aici. Dar aspectele intraductibile sunt o realitate – a oricărei literaturi, nu numai a literaturii române. Sau, să nu spun neapărat „aspecte intraductibile”, însă, oricum, greu de transpus în altă limbă, pentru că, oricâte echivalenţe ai găsi, la un moment dat, sau oricâte echivalenţe s-ar putea găsi, există acele amănunte care individualizează orice limbă – şi orice literatură. Fiindcă există realitatea imposibil de negat a limitelor traducerii, cele care îl făceau până şi pe un poet – şi deopotrivă remarcabil traducător cum a fost Rilke – să vorbească despre imposibilitatea traducerii sau, în orice caz, despre imposibilitatea unei traduceri perfecte. Căci, se ştie, traducând dintr-o limbă în alta, modifici structuri lingvistice, nu o dată, tocmai pe acelea care definesc însăşi esenţa mesajului sau stilului unui anumit autor. Glumind puţin, ştiţi, desigur, că în unele studii de teorie a traducerii se afirmă chiar că nu există o echivalenţă perfectă nici la nvielul aceleiaşi limbi, fiecare sinonim – să spunem – aducând ceva nou, o altă nuanţă, altceva. Şi atunci, cum să ne mirăm de dificultăţile talmacirii – ori de imposibilitatea traducerii perfecte – într-o altă limbă…

Există câteva programe, workshopuri în România, în cadrul cărora traducătorii sunt îndrumaţi sau puşi faţă în faţă cu problemele traductologiei. Dacă ar fi să faceţi un portret al traducătorului ideal, cum ar arăta acesta?

Nu ştiu dacă există traducător ideal, aşa cum nu sunt deloc sigură dacă există scriitor ideal şi aşa cum manifest o doză de suficientă neîncredere în faţa lucrurilor declarate sau considerate ideale… Nu sunt deloc convinsă că putem vorbi despre aşa ceva fără să cădem în… nici nu ştiu cum să spun… să zicem, fără să păşim pe teritoriul – foarte nesigur şi extrem de alunecos, nisipuri mişcătoare, de-a dreptul! – al etichetelor generalizante sau al încercării de a încadra totul şi pe toţi în nişte categorii predeterminate. Acuma, ştiţi, desigur, că nu puţini au spus că numai un poet ar putea traduce în mod adecvat poezia, că pentru a traduce proză e nevoie de un suflu epic pe care traducătorul ar trebui să-l aibă el însuşi… Fără îndoială, există exemple celebre care certifică adevărul unor astfel de afirmaţii, cum ar fi cunoscuta – şi absolut magistrala! – experienţă a lui Baudelaire, traducându-l in franceza pe Edgar Allan Poe, pentru a aminti doar acest exemplu… Dincolo de toate astea, n-aş încerca să fac portretul vreunui traducător ideal, din simplul motiv că am o anumită reţinere în a vorbi despre orice sau oricine e sau ar fi privit ca „ideal”… Însă cred că un bun traducător este – trebuie să fie, nu are cum să nu fie – un om care iubeşte literatura, care crede în ea şi nu o priveşte ca pe o simplă ocupaţie mai mult sau mai puţin vremelnică (fiindcă profesiune ar fi greu să-i spunem, deoarece, cel puţin în România, a traduce o carte se dovedeşte o întreprindere extrem de neatractivă din punct de vedere financiar…) Trebuie să crezi în ceea ce faci, dacă te decizi să traduci ceva, să crezi atât de mult, încât să ţi se pară că nu poţi merge mai departe dacă nu faci acel lucru, dacă nu definitivezi acel text. Altfel nu se poate, câtă vreme dificultăţile traducerii apar oricum, în scurt timp. Adică, fără îndoială, se poate si altfel, însă dacă nu crezi până la capăt în textul pe care îl traduci, în opera pe care o ai în faţă şi în necesitatea demersului de a o transpune în altă limbă, totul e mai degraba un soi de obligaţie pur exterioară – pentru a cărei realizare există şi metode menite s-o faciliteze, gen motorul de traducere de pe Google…

Aţi scris şi numeroase cronici literare, aţi coordonat şi realizat antologia de texte a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, aţi publicat şi volume de specialitate, dacă amintim “Despre cărţi şi alţi demoni” (2002), “Retorica măştilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu” (2005), “Lecturi în labirint” (2007). Pe lângă toate aceste activităţi solicitante, sunteţi conferenţiar universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, disciplina Literatura universală şi comparată. Ce vă oferă interacţiunea cu studenţii? Ce aşteptări aveţi şi care sunt cele mai mari descoperiri apărute în urma acestor interacţiuni?

Fiecare întâlnire cu studenţii este o provocare, şi oricât de pompos poate suna ceea ce tocmai am spus, aşa stau lucrurile. Şi este o provocare pentru că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, încerc să fiu genul de profesor pe care aş fi vrut eu însămi să-l am pe când eram studentă – şi poate că nu l-am avut întotdeauna. Vă mărturisesc că mă pregătesc pentru fiecare curs sau seminar ca şi cum m-aş pregăti pentru un soi de examen, de fiecare dată încerc să le ofer studenţilor cele mai noi informaţii, să le indic cele mai avizate surse – şi, în fond, fiecare curs sau seminar este un fel de examen pentru profesor. Şi ştiţi de ce? Pentru că în faţa studenţilor, la catedră, nu poţi minţi, nu te poţi preface; sau să spunem că te-ai putea preface o oră, două, trei, însă nu mai mult, iar universitatea şi activitatea cu studenţii e… de cursă lungă!… Acolo eşti văzut aşa cum eşti şi te prezinţi exact drept ceea ce eşti – şi ceea ce ştii. Nu poţi mima, nu poţi simula. Nu ai cum, căci privirile celor aflaţi de cealaltă parte a baricadei văd tot. Şi e minunat că se întâmplă aşa – e ceva ce te menţine mereu în alertă, mereu pregătit, nu prea ai momente în care să stai „pe tuşă”… Ce aştept eu de la studenţi? În primul rând, să nu se gândească la literatură, să n-o privească şi să n-o înţeleagă ca pe ceva legat între paginile unor cărţi sau istorii literare, fie ele şi aparţinând unor nume celebre. Ci s-o citească, asta în primul rând. Să citească chiar şi cărţile celebre sau acelea care le sunt deja cunoscute ca şi cum atunci le-ar deschide pentru prima dată, cu o privire nouă, proaspătă. Să nu accepte cine ştie ce judecăţi de valoare doar pentru că acestea au fost formulate de cine ştie ce autoritate critică. Să gândească şi să interpreteze fiecare text cu mintea şi cu sufletul lor, să nu fie blazaţi, să nu spună ceva într-un anume fel doar pentru că aşa au spus – sau au procedat – şi alţii. Şi ştiţi ce-am descoperit în anii de când predau? Că, până şi în această epocă a internetului şi a vitezei adesea extreme, există studenţi care citesc – şi citesc cu plăcere şi cu pasiune. Am descoperit mulţi studenţi talentaţi, realmente talentaţi. Din păcate, iar asta e, probabil, cea mai mare tristeţe pe care o am, mulţi dintre ei nu reuşesc, după ce termină facultatea, să se afirme aşa cum ar merita. Pentru că între absolvenţi – intre care, ca s-o spunem pe-a dreaptă, mai sunt şi unii croiţi pe principiul „Copy & Paste”, utilizând, pentru asta, fie internetul, fie cine ştie ce surse de mâna a doua, a treia sau a cincea – se întâmplă adesea ca o parte dintre cei talentaţi să nu-şi găsească plasament sau, efectiv, să nu-i găsească locul potrivit sau acela pe care l-au visat ori pe care l-ar merita. „E vina sistemului”, se spune ori de câte ori vine vorba despre ratarea unor tineri de valoare sau despre irosirea (plecarea peste granite…) a unor talente. Probabil că este aşa, cel puţin într-o oarecare măsură, însă îmi tot spun că acest sistem ar trebui să devină, într-un fel sau altul, mai bun, altfel riscăm să nu reuşim să răspundem aşa cum ar trebui aşteptărilor unor tineri care ar avea cu adevărat ceva de spus.

Din literatura tânără de astăzi, ce v-a atras atenţia? Există o disproporţie de valoare sau de promovare între poezia care se scrie şi proza actuală?

Mi-au atras şi îmi atrag atenţia multe nume, citesc literatura prezentului în mod constant – dar mărturisesc că, adesea, aştept să treacă primul val, fie al aprecierilor superlative, fie al criticilor vehemente, pentru a vedea ce rămâne cu adevărat dincolo de euforia începutului, a debutului sau a vreunui exerciţiu de promovare ori de demolare… În ceea ce priveşte raportul dintre poezie şi proză, n-aş spune că există această disproporţie de valoare – despre care, sigur, s-a vorbit nu o dată… Aş zice doar că a apărut, în mai mare sau mai mică măsură, un public oarecum „specializat” – deşi poate că termenul acesta este, el însuşi, cam prea specializat… – şi care preferă fie poezia, fie proza. Însă în privinţa poeziei mai e vorba şi de dificultatea pe care, ca cititor, o ai în momentul în care încerci să intri în posesia unui volum de poezie apărut recent, despre care ai aflat din vreo recenzie sau cronică, pentru că majoritatea cartilor de poezie au tiraje extrem de mici sau apar la edituri mai mici, n-au distribuţie şi, adesea, nici de o promovare prea grozavă, aşa că, practic, cu câteva rare şi notabile excepţii, menite oarecum să confirme regula, poezia lipseşte de pe piaţa cărţii. Mai ales poezia tânără. Proza circulă, cumva-cumva, mai bine, probabil că în primul rând din raţiuni comerciale, pare-se că s-ar vinde mai uşor şi mai repede… Aşa că, fără să fie vorba despre o disproporţie de valoare, se observă, totuşi, o disproporţie, din simplul motiv că poezia ajunge mai greu la cititori. Mai greu din punct de vedere strict practic, nu ca mesaj sau ca formulă stilistică.

Care sunt planurile sau proiectele literare la care lucraţi în acest moment?

Planurile mele de moment… Deocamdată mă gândesc că în câteva săptămâni va începe noul an universitar – este, cred, cel mai stăruitor gând pe care-l am. O să spuneţi că nu-i şi un plan. Ei bine, nu este… dar, totuşi, este, într-un fel. Pentru că aştept primele ore de curs şi de seminar cu o emoţie pe care, oricât aş pretinde c-am învins-o sau că n-o mai am, o trăiesc extrem de pregnant în fiecare toamnă, iar ea e determinată de reîntâlnirea cu studenţii, de încercarea de a răspunde speranţelor pe care ei le au cu căldura şi cu dăruirea pe care, la rândul meu, le aşteptam de la profesorii mei, pe când eram studentă… Cât despre proiecte literare, încerc, pentru moment, să-mi propun câte un pas mic, astfel încât să-l pot şi realiza – măcar pentru a avea satisfacţia câte unei reuşite… Ce să mai spun… Mi-ar plăcea şi mi-aş dori mult să-mi văd adunate într-un volum măcar o parte din cronicile pe care le-am publicat în ultimii câţiva ani, e vorba de cronici de carte străină, apărute în diverse reviste literare. La un moment dat, le-am şi adunat, însă forma la care am ajuns n-a fost, să zicem, chiar cea perfectă – sau, cel puţin, aşa mi s-a părut! – astfel încât am tot modificat conţinutul respectivului fişier pe care-l creasem în computer, până când am avut senzaţia că volumul cu pricina devine un soi de borgesiană şi virtuală „carte de nisip” care îşi tot schimbă forma, ordinea paginilor, organizarea… Prin urmare, am lăsat proiectul acesta cumva în aşteptare, pentru când îi va veni vremea şi îşi va găsi forma cea mai potrivită. Însă mărturisesc că-mi doresc mult să văd publicată această carte, altfel, în unele momente, tind să am senzaţia de risipire în reviste. În rest, îmi doresc sănătate, ca să pot să iau totul (şi fiecare lucru în parte!) aşa cum vine şi să mă pot bucura întotdeauna de cărţile bune pe care le citesc, de traducerile la care lucrez, de literatură, în general.