De curând m-am întors de pe meleagurile lui Magritte, ale lui Jerome Duquesnoy– creatorul lui Manneken Pis, ale lui Maurice Maeterlinck şi ale lui James Ensor. Drumurile prin Bruxelles m-au dus unde au dorit şi au vrut ele, astfel încât, la un moment dat, am nimerit în toiul unui vernisaj de fotografie al cărui titlu, “Catabolism”, de Eric P. Laverty mi-a dat de gândit.
Dacă una din temele literare dezbătute în Belgia cu ocazia Zilelor Internaţionale ale Francofoniei, la sediul Youth Forum Jeunesse, în cadrul proiectului tinerei scriitoare& manager cultural Miruna Vlada a fost despre continuitatea şi discontinuitatea între generaţiile literare, acest catabolism fotografic care mi-a ieşit în cale, opusul metabolismului, mă obligă aproape compulsiv să mă gândesc la ce înseamnă să ai forţa de a construi şi a distruge. În literatură, în plan individual, în mediul înconjurător… Sau cum e să atenuezi graniţe culturale, geografice, cum e să produci rupturi radicale între genuri literare, ce mai înseamnă un nou drum?
Cred că, pentru a putea produce toate aceste rupturi sau acest catabolism, e imperios necesar să fi existat anterior o formă extrem de bine construită, care a fost certificată şi care a funcţionat. Pe de altă parte, cât de puternică poate ea fi încât să poată limita evoluţia altor forme, iar singura posibilitate de a scăpa de aceasta să rămână atacarea ei? Dacă s-ar pune problema catabolismului dinspre generaţiile literare tinere, spre cele anterioare, atunci ar trebui ca ele să distrugă o formă extrem de puternică. Iar ca să începi să descompui ceva, până la efectul de anihilare, e necesar să ai cu ce să construieşti apoi. Adică, o generaţie nouă literară ar trebui să fie suficient de viguroasă încât să poată crea “forme” la fel de valide pentru a exista independent. O generaţie care să fie capabilă să-şi producă propriul metabolism, fără să se servească de ceea ce a fost înainte. Odată începută negarea generaţiilor de dinainte, procesul să fie total, vertical, şi gata să îşi susţină procesul început.
Eu nu cred decât că toate eforturile de atacare ale unei fortăreţe îndepărtează scriitorii de ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat. Şi, totodată, epuizează artiştii de energie. Şi ca să închei încă în meditaţii, preferând să mă catabolizez doar pe mine însămi, un citat din Magritte: “Nu ar trebui să ne temem de lumina soarelui doar pentru că, aproape întotdeauna, rolul ei este acela de-a ne arăta o lume mizerabilă”.
[…] Pe 18 martie 2010, am purtat o discuţie despre continuitatea şi discontinuitatea între generaţiile de scriitori, la sediul Youth Forum Jeunesse. Seara respectivă mi-a inspirat pe alocuri şi editorialul scris pentru Agenţia de Carte, pe care-l redau aici: http://www.agentiadecarte.ro/2010/03/catabolizarea-generatiilor-in-literatura/ […]
Oare are Agenţia de Carte, Uniunea Scriitorilor Români, Ministerul Culturii, Asociaţia Librăriilor etc.,
habar ce se întâmplă cu bietul poet sau prozator român, atunci când ajunge pe mâna Editurilor şi Tipografiilor?
Scriitorul roman, a ajunge bătaia de joc atunci când i se publică o carte de către o Editură,efectiv nedându-i-se nici-o şansă de căpătuială,dar ce vorbesc, nici măcar nu reuşeşte să-şi scoată săracul banii cheltuiţi cu scoaterea acelei cărţi.Monopolul, mierea rămânând în mâna Editurii şi Tipografiei, aceştia putând să vândă câte cărţi doresc şi la preţul care şi-l propun,fără ca bietul scriitor român să ştie ce se întâplă cu sudoarea, cu munca şi talentul său.
Personal aş da un sfat instituţiilor mai sus menţionate, să informeze scriitorul tot timpul şi chiar să-şi dea sau nu acordul în relaţia Editură şi Marketing Distribuţie şi să beneficieze de drepturile financiare cuvenite.
Unii scriitori şi critici nu o duc rău de loc. Îi poate observa oricine cu câteva responsabilităţi salariale, dominând piaţa, de parcă numai domniile lor trebuie să mănânce, acaparând orice poziţie la reviste,în asociaţii,fundaţii, uniune,academie etc.
Societatea de Stat şi particulară din România ar trebui să angajeze mai mulţi scriitori, căci ce lasă în urma lor, e tezaurul ţării .
Mai întâi să vedem ce este discriminarea. A pune pe cineva în avantaj, faţă de altcineva , este evident că este discriminare.Să ne referim la Educaţie,acolo unde ar trebui să nu existe discriminare. Credeţi că există cazuri când minoritatea discriminează majoritatea? În America am trăit-o pe pielea mea în nenumărate ocazii, când persoane afroamericane sau latinoamericane fiind în poziţia luării unei decizii de angajare, de oferire a unui loc de muncă celui mai bine educat şi cu cea mai multă experienţă, aplică verbul şi proverbul că sângele apă nu se face.
Revin la Romania. De ce minorităţile discriminează majoritatea şi acceptă să intre la Liceu sau Facultate fără examen? O să-mi spuneţi că e decizia Guvernului, a Legii, înseamnă că discriminarea e legală şi susţinută din bani publici, încurajând un procent de minoritate,în fond de străini care ţi s-au stabilit în ţară fără voia ta şi pe care Guvernul, legea vrea să îi facă stăpânii tăi, să te manipuleze dincolo de interesele tale naţionale şi de patrie.
Literatura,filmul,mass media sînt arme prin care anumite guverne încearcă să tulbure lumea, s-o amestece cum amesteci mazărea cu fasolea să faci o mâncare oarecare, ca în cele din urmă să-ţi dai seama că a ieşit doar un ghiveci banal, care o să-ţi strice sănătatea.