„Artiştii cu biografii bi- sau multipolare există din ce în ce mai mulţi în Vest!” / exclusivitate

Cătălin Dorian Florescu, scriitor elveţian de origine română sau scriitor român stabilit în Elveţia la începutul anilor `80, ne povesteşte, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre aşteptările sumbre ale străinilor faţă de literatura scrisă de un român, despre miturile trunchiate pe care le ştiu străinii despre noi şi despre adevărata savoare şi esenţă a României de demult şi de acum. Citiţi interviul dat de Cătălin Dorian Florescu poetei Andra Rotaru.

De curând, ţi-a apărut romanul “Zaira”, Editura Polirom, (traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu), colecţia Fiction LTD, al patrulea volum în limba română. În Elveţia a avut succes, s-a vândut în 22.000 de exemplare. Cât de diferiţi ţi se par publicul şi cititorii de aici faţă de cei din Elveţia?

Este probabil cea mai grea întrebare, care pleacă, poate, de la premisa că mie, cu un nume atât de românesc, îmi sunt amândouă culturile în aceeaşi măsură accesibile şi că le înţeleg diversitatea. Desigur, rădăcinile mele cele mai profunde sunt româneşti; într-un eseu chiar scriam că pomul/copacul vieţii mele creşte în Elveţia, dar rădăcinile lui trec pe sub Alpi, pe sub Viena, pe sub toată pusta ungurească şi ies la iveală în Banat. Am trăit până la 15 ani la Timişoara, o perioadă importantă din viaţă, în care se clădeşte o parte vitală a identităţii. Acestă parte va rămâne românească până la capătul vieţii. Poate miracolul cel mai important din viaţa mea – pe lângă cele cinci relatate în romanul meu de debut, “Vremea Minunilor”, –  este că nu mi-am pierdut/ trădat /uitat /neglijat limba maternă, pe care o vorbesc încă foarte bine. Un lucru care ar fi putut să se întâmple cu uşurinţă la un tânăr care vrea să se integreze într-o nouă societate, să fie acceptat de prieteni, să se confunde poate chiar cu ei. Deci, văzute aşa lucrurile, se poate spune că am o înţelegere adâncă a spiritului românesc, pe care îl port în mine. Există un mare “dar”: toată dezvoltarea mea intelectuală s-a întâmplat în Vest, inclusiv cariera literară. Aici mi-am transformat gândirea şi i-am dat suflu. În această ţara am devenit psiholog, am luat parte, în ultimii 27 de ani, la viaţa politică, culturală şi socială. Şi am citit marea literatură. Deci există o asimetrie în relaţia mea cu cele două culturi. Mulţi ani de zile călătoriile mele prin ţară – numeroase şi lungi – nu erau de natură literară, ci nostalgică. Mi-am descoperit ţara abia la maturitate şi prin ochii unui “reîntors”, dacă se poate spune aşa. Dar, şi acest lucru este în parte un paradox cu cele spuse mai sus, reuşesc să redau aşa de bine realitatea românească, încât atât publicul de aici, cât şi cel românesc, cel puţin până acum, regăseşte în cărţile mele un fel de autenticitate, de viziune credibilă asupra vieţii.

Sigur, cel românesc, poate aprecia mai mult în ce măsură cărţile mele oglindesc realitatea românească şi va avea un raport mult mai emoţional cu ele, mai apropiat. Va citi poate „Zaira” sau “Vremea Minunilor” şi ca o etalare /descriere /ca un comentariu asupra propriei vieţi. Mulţi îşi vor regăsi copilăria prin personajul Alin din “Vremea Minunilor“ sau a tinerei Zaira. Alţii se vor simţi aproape de lipsurile şi lupta /idealurile lui Ion Palatinus din “Maseurul Orb“. Pentru cititorii germani aceste lumi sunt poate mai puţin vitale, mai departate de trăirile lor. Totuşi: elementul important în literatură este empatia. Fără empatie nu aş putea avea efectivitate, eu, scriitorul, nu aş putea contura personajele mele, iar cititorii fără empatie nu ar înţelege nimic, nu ar simţi drama ce se desfăşoară în faţa ochilor lor. Deci empatia ne face să depăşim graniţele culturale, să înţelegem un personaj dintr-un film japonez sau dintr-un roman englez. Dacă un roman este bine închegat, dacă limbajul are o strălucire proprie, dacă acţiunea are relevanţă, atunci publicul va înţelege, egal unde se găseşte el. Chiar dacă neamţul e mai controlat, mai pragmatic, mai linear, mai logic – şi la fel şi literatura lui -, el va simţi frumuseţea unui text. Iar românul, mai poet, mai metaforic, mai asociativ şi exuberant în gândire, va simţi la fel.

În plus, în actul cititului unei cărţi nu există decât textul şi cititorul, cu toată biografia lui şi cu bagajul de experienţă acumulată în viaţa lui. Fiecare va citi altfel, în deplin acord cu toate acesta şi cu sistemul lui valoric. Deci nici nu mai există o Zaira, ci – între timp – 25.000, iar câte vor fi în România încă nu ştim. Nu există un public uniform, ci o multitudine de cititori.

Un lucru, care este absolut diferit între spaţiul german şi România sunt lansările de carte. Publicul românesc este obişnuit să aibă în faţa sa mai mulţi critici literari, care ocupă mare parte a discuţiei, autorul rezumându-se la câteva mici intervenţii. Probabil că acest mod – pe lângă riscul care îl comportă, de a fi puţin cam abstract şi sec – denotă însă importanţa intelectuală, care în România se acordă încă literaturii, a interpretării ei. Deci un lucru benefic, care în vest s-a estompat total. Aici orice lectură are şi o parte mercantilă- de a vinde cartea – şi voyeuristă. De a-l vedea pe autor şi a-l auzi cum citeşte. Pozitiv, însă, este aici faptul că lucrurile nu se întâmplă în sferele înalte ale gândirii, ci mult mai aproape de textul în sine. În ceea ce mă priveşte, probabil că am plecat prea devreme din ţară, ca să fiu pe de-a-ntregul român, şi prea târziu, ca să fiu elveţian. Dar poziţia aceasta e propice pentru un artist. Iar ca om mi-am asumat-o între timp.

Cum a luat naştere acest roman? Zaira este un personaj real, o femeie în vârstă de aproape 80 de ani care locuieşte în Timişoara.

Vârsta Zairei este de 78 de ani, dar dânsa mi-a spus acum câteva zile, că de când presa îi dă mai mult, declară şi ea că are 80, şi se bucură de complimente, când i se spune cât de tânără arată. Romanul a luat naştere în mai multe faze: în prima fază am întâlnit-o pur şi simplu la Timişoara şi după câteva minute mi-a fost clar: aveam în faţa mea un adevărat izvor literar. Desigur, în cele trei zile petrecute împreună nu i-a fost posibil – şi nici nu a fost intenţia mea – să-mi povestească toate detaliile vieţii. Eu nu sunt biograf, nu aveam nevoie de aşa ceva. Dânsa nu mi-a făcut decât o schiţă, amplă dar totuşi o schiţă, pe care eu am transformat-o şi umplut-o cu culoare.  Faza a doua a fost documentarea, care – ca să dau numai un exemplu – m-a dus până în America, şi m-a făcut să citesc mult despre istoria Statelor Unite şi a Washingtonului, unde se petrece ultima parte a romanului. Pentru a ancora romanul bine în realitate a trebuit să cunosc atât lucrurile cele mai banale ale vieţii de zi cu zi de acolo – cât se câştiga la începutul anilor `70, cât costa chiria etc. – până la a cunoaşte topografia oraşului şi momentele de istorie grave prin care a trecut acest oraş – demonstraţiile anti Vietnam sau problema rasei, încă virulentă la sfârşitul anilor `60 etc. Iar faza a treia a fost naşterea în sine, deci transformarea acestui material într-o viziune proprie a lucrurilor.

Îţi imaginezi vreodată cum ar fi fost dacă nu plecai din România la începutul anilor `80?

Da, uneori mă gândesc la acest lucru. Dădusem chiar la liceu în acea vară din `82 şi intrasem la filologie-istorie, dar ştiam că voi pleca. Probabil că aş fi devenit profesor de română, probabil că aş fi scris, poate noaptea sau în puţinele minute care îmi rămâneau între zi şi noapte, între serviciu şi somn. Nu ştiu dacă aş fi putut publica vreodată, iar ca să trăiesc din scris nici nu poate fi vorba. Nu ştiu dacă aş fi fost mai fericit sau mai nefericit dacă aş fi rămas în ţară, dacă mi-aş fi găsit marea dragoste mai repede, decât aici în Elveţia, dacă aş fi întemeiat o familie, un lucru nerealizat încă de mine. Eroul principal din “Maseurul Orb”, Teodor Moldovan, se întoarce exact din acestă privinţă acasă, după ce a avut succes în vest. Vrea să vadă, dacă ar fi fost mai fericit, dacă ar fi rămas. Desigur, este o întrebare ipotetică, dar este bună pentru a scrie romane, pentru a pune eroii în mişcare, creează odisee. Cunosc însă şi lipsurile, pe care probabil le-aş fi avut. Datorită bolii mele musculare nu mi-ar fi fost posibil să accesez mijloacele publice de transport, ca să dau numai un exemplu. Sunt conştient că ceea ce mi s-a întâmplat este un fel de noroc în nenoroc, un cadou, o viaţă pe care pot să o duc independent fizic şi profesional, deci ca şi scriitor.

Cât de uşor s-a produs trecerea de la scrierea în limba română, la scrierea în limba germană?

La 15 ani de abia încheiasem şcoala generală în România, deci nu scrisesem prea mult. Scrisul, cel literar, primii paşi, s-au întâmplat de la început în germană, la trei ani de la venirea mea în acestă ţară. Nu a trebuit să-mi schimb modul de gândire sau de exprimare pentru acest lucru, să trec dintr-un stadiu într-altul. De aceea limba mea de creaţie este de la început germana. A fost poate ca o incubaţie acea perioadă de trei ani în care am învăţat această limbă atât de diferită de limba mea maternă, după care ceva în mine s-a pus în mişcare, am început să dospesc acest aluat germanic, să-i adaug nişte mirodenii est-europene, latine, să-l frământ bine şi apoi să-l coc. Interesant pentru mine este faptul cum de am ales ca mijloc de creaţie literatura, după ce tocmai îmi “pierdusem” limba la care aveam acces cel mai bine pâna în acel moment, ieşind din cultura românească. Este după mine o artă a vieţii să ştii pentru ce eşti făcut, să te înţelegi pe tine însuţi, să-ţi simţi talentul şi să i te dedici. Aş fi putut foarte uşor săa amuţesc, să preiau muţia exilului, să nu mă aventurez spre o nouă limbă. Dar iată că mi-am urmărit “proiectul”, mi-am asumat deficienţele fizice şi m-am adaptat cât se poate de bine la posibilităţile mele: scriind, pot face cele mai dificile călătorii, fără să depun efort.

Care sunt opţiunile pentru un scriitor emigrant, odată ajuns într-o ţară străină? Care sunt avantajele unei ţări cu o deschidere şi sistem editorial mai bune?

Scriitor am devenit la 20 de ani distanţă de la momentul când am ajuns în Elveţia, deci dacă ca şi om eram emigrant atunci în 1982, în anul 2001 când a apărut “Vremea Minunilor” eram de mult elveţian, iar apoi scriitor elveţian de origine româna. Dar totuşi: conţinutul romanelor – umorul, atmosfera lor, drama din ele, culisele, psihologia caracterelor -, modul în care folosesc germana pentru a face ţesutul literar al cărţilor mele este cu totul divers de ceea ce fac colegii mei de breaslă şi mă pun undeva într-un spaţiu literar solitar, care iese în evidenţă pentru că este mai altfel. Acest lucru este bine şi rău în acelaşi timp. Bine, pentru că iese în evidenţă şi îi face curioşi pe toţi cei care sunt interesaţi de ceva nou, de o literatură diversă. Rău pentru că sunt neidentificabil, nu se poate spune clar ce sunt. Desigur în librării sunt trecut ca scriitor elveţian, dar poate mulţi cititori care doresc să citească literatură germană, nu se opresc neapărat asupra numelui Florescu. Ca să nu mai vorbesc de campania antiromânescă care a fost făcută aici de partidul de dreapta SVP şi care, desigur, nu a dus la un mai mare interes pentru artiştii provenind din România. Mai este însă şi un alt fenomen: artiştii cu biografii bi- sau multipolare există din ce în ce mai mulţi în Vest. Este un fenomen major şi latura pozitivă a globalizării. Pentru unii, care au trebuit să fugă din ţara lor, sau au crescut departe de ţara părinţilor, deci a doua sau a treia generaţie de emigranţi /exilaţi, este un act de pură supravieţuire spirituală să înveţe noua limbă aşa de bine, încât să reuşească să contribuie la cultura ţării în care trăiesc. În spaţiul german există un premiu, care onorează astfel de scriitori: Premiul Chamisso acordat de Academia de Artă din Bavaria şi Fundaţia Bosch. Dar şi aici, ca peste tot în viaţa mea, lucrurile trebuie relativizate: acest premiu comportă şi riscul “ghetoizării” scriitorilor de genul meu. Despre avantajele sistemului de distribuţie de aici am mai vorbit. Există un întreg sistem de promovare a cărţii, care nu se rezumă numai la o singură lansare. Eu am între 40 şi 50 de prezentări de carte pe an, în librării, biblioteci, la festivaluri literare, în şcoli etc, de unde primesc un onorariu. Desigur, aici publicul îşi poate permite să plătească intrarea la o lectură în cea mai mică librărie de provincie, iar librăria /şcoala, etc. să plătească un onorariu autorului. Trebuie însă ştiut că şi aici, la un alt nivel, existenţa artistului este precară şi că din multe puncte de vedere nu poţi avea o mare siguranţă.

Recuperezi ceva din trecutul tău scriind?

Este evident interesul meu pentru copilărie, care apare foarte amplă în “Vremea Minunilor” şi “Zaira”. Poate acea mişcare tectonică din august 1982, când în timp de o oră – distanţa de la blocul de pe strada gării din Timişoara până la graniţă – mi-am lăsat în urmă prima dragoste, plaiurile jocurilor de copil – chit că acele plaiuri erau acoperişurile smolite de pe blocuri, cimentul străzilor etc. – şi limba primilor ani de viaţă, care au a creat acea dorinţă de mai târziu de a ma reîntoarce la copilăria încă nepătată de evenimentele dramatice de mai târziu. Dar nu sunt un nostalgic ca şi scriitor, acest lucru ar fi grav, dacă mi-ar domina creaţia. Nu există un paradis terestru şi toţi eroii mei descoperă acest lucru mai devreme sau mai târziu. De fapt, mai important decât găsirea lui, este drumul spre el. Toate cărţile mele sunt descrieri ale acestui drum, la al cărui capăt nu se găseşte acest paradis, ci începutul unui alt drum. O nouă pornire. Mă văd ca un autor bine ancorat în realitatea lui europeană, care are multe nuanţe, vestice şi estice. Eu numai le ţes, fac din ele un covor colorat. “Zaira” este un roman care ajunge până în anul 2000, iar în “Drumul scurt spre casă” şi “Maseurul orb” eroii mei suferă datorită vieţii lor actuale şi se pun la drum, pentru a găsi un altceva. Ei caută acest “altceva” în ţara lor de baştină, în trecut, dar se vor lovi de prezentul acestei ţări.

Scrisul meu poate, desigur, să fie văzut ca un act catartic, de reîntregire a vieţii mele, acolo unde se crease o ruptură. Dar mai mult decât atât, eu mă văd ca un povestitor, care îşi găseşte sensul în actul povestirii. Mă văd în acelaşi fluviu cu mulţi alţii, care de mii de ani creează miturile şi legendele vieţii noastre, a tuturor. Un fluviu al marii povestiri umane, din care fiecare dintre noi dezvăluie câte puţin.

Cât de greu a fost să te transpui într-un personaj feminin?

Nu a fost greu, am crezut în primul rând în simţul meu empatic, în fineţea mea de a descrie lumea secolului trecut prin ochii unei femei. Cel puţin nu a fost mai greu decât restul documentării – de la tehnica teatrului de păpuşi şi modul în care funcţionează marionetele, la recititul basmelor şi poveştilor, la revoluţia de la Praga din 1968 sau viaţa americană a Zairei. Poate chiar mai greu decât atât a fost să-mi acompaniez personajul nu numai pe mai multe continente şi prin mai multe culturi, dar să fac acest lucru pe o distanţă de 70 de ani – deci de la naştere până la bătrâneţe – şi să găsesc pentru fiecare perioadă vocea potrivită. Continui să cred că ceea ce ne uneşte pe noi, bărbaţii şi femeile, este foarte puternic, mai puternic decât ceea ce ne desparte. Existenţa umană conţine frica de singurătate, dorinţele iubirii, căutările tinereţii, setea de libertate etc. Desigur, bărbaţii şi femeile îşi asumă aceste lucruri în mod diferit, dar nici aşa de diferit, încât să nu am acces la ele. Numai cu această convingere am putut pleca la drum, altfel m-aş fi împotmolit.

Ce aşteptări ai de la acest roman?

Oh, cel mai înţelept lucru ar fi să nu ai aşteptări. Piaţa cărţii este aşa de imprevizibilă, situaţia în momentul de faţă aşa de dificilă, încât nu poţi să ştii ce se va întâmpla. “Zaira” pentru mine este deja un roman “vechi“ de doi ani, cel puţin în germană, între timp am terminat un altul. Dar eu îmi consider cărţile copii şi sufăr pentru ele când nu le merge bine, şi mă bucur când au succes. Şi ca orice tată, îi doresc şi acestui copil să aibă succes. Cu atât mai mult cu cât acum va apărea şi în România, de care mă simt încă aşa de aproape.

Cât de deschişi sunt străinii faţă de subiectele şi temele altor culturi, personajele unei alte lumi?

Sunt foarte deschişi, librăriile sunt pline de traduceri. În spaţiul german se traduce cel mai mult din alte limbi. Problema a fost uneori că spaţiul est-european, în special cel românesc, a creat mai puţin interes decât restul lumii. În timp ce autorii unguri, cehi, polonezi sunt în centrul atenţiei de zeci de ani de zile, România a fost mult timp o pată albă, pe care o umplea doamna Herta Müller cu viziunea dânsei asupra acestei ţări. De multe ori, ceea ce nemţii cred că ştiu despre România provine din cărţile dânsei, care de două decenii au format orizontul de aşteptări faţă de această ţară. Nu este o realitate greşită, dar văzută printr-un filtru îngust. Priorităţile sunt clar în culori sumbre. Prin temperamentul meu divers, prin vârsta mea mai tânără şi experienţele mele diferite – toate acestea mă despart de scriitorii germano-români stabiliţi în Germania– eu folosesc alte culori şi alte pensule pentru a descrie realitatea românească de atunci şi de acum, fără să uit însă tragicul acestei realităţi. Eu accentuez şi magia, frumuseţea, poezia lumii din est. Iar aceste lucruri deschid şi sufletele celor din vest, care, de fapt, aşteptau întunecime.

Cătălin Dorian Florescu s-a născut în 1967 la Timişoara. Din 1982 locuieşte în Elveţia, la Zürich. Cu studii universitare în psihologie şi psihopatologie la Universitatea din Zürich, a lucrat ca psihoterapeut într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri, apoi s-a specializat în gestalt-terapie. Din 2001 este scriitor liber profesionist.

Dintre volumele apărute în limba română: Vremea minunilor, Editura Polirom, 2005, Drumul scurt spre casă, Editura Polirom, 2006, Maseurul orb, traducere de Mariana Bărbulescu, prefaţă de Robert Şerban, Editura Polirom, Iaşi, 2007. A fost recompensat cu numeroase premii şi burse, printre care premiul Anna Seghers, premiul Fundaţiei Dienemann, Premiul Chamisso al Academiei Bavareze.